E urîtă bătrîneţea. N-are nici un dinte în gură, e uscată toată, numai zbîrcituri şi cute şi zgîrciuri, are degetele strîmbate de reumatism şi poartă pulovere de lînă verde-închis. E urîtă dada Floarea, născută la 1 aprilie 1926 şi declarată pe 2 martie, mai tînără deci în acte cu mai bine de o lună, aşa cum stă acum pe colţul patului cu macat ca să nu deranjeze, cum se agită uşor şi cum vorbeşte. A muncit toată viaţa în mijlocul Bărăganului ca zilier la CAP, la săpat, la încărcat baloţi, la descorneţat oi. S-a ales, după o viaţă, cu copii, nurori, nepoţi, un soţ căruia i-a supravieţuit, o pensie de CAP-ist de 500 de mii şi o pensie de urmaş ceva mai mare. E urîtă batrîneţea, e urîtă dada Floarea şi neliniştită. Copiii au chemat-o la ei la Bucureşti, să aibă grijă de ea la bătrîneţe, dar ea nu are nevoie de nimic, poate să muncească în cotinuare, de dimineaţa de la cinci jumate pînă noaptea. "Nu-mi lipseşte, mamă, nimic, ei sînt la ei acolo, eu sînt aici la mine, am porc, am capre, am găini care ouă, am grădină cu roşii, şi cartofi, am pămînt la asociaţie şi primesc ulei. Dacă le trebuie ceva, o ceapă sau nişte făină, eu le dau cu dragă inimă, ei cînd mai vor mai trec pe aici, mai îmi aduc una-alta, e bine aşa." Nu asta este problema, nu de asta se află ea în casa lui Vasile, mecanicul auto ştiutor de carte, în căutare de sprijin şi ajutor, ea care nu are nevoie de ajutor nici cînd e să sape grădina, să lipească casa din chirpici, să măture curtea sau să toarne ţuica din vadră în sticle de plastic. Dada Floarea e frămîntată acum de o problemă juridică, iar Vasile, mecanicul auto din sat, stă cu ochii mijiţi, cu limba discret atîrnată printre buze şi apasă cuvinte pe o coală de cerere, gata să i-o rezolve. Pentru că, de ani buni, mamaia primeşte lunar pensia ei de 500 de mii. Şi în noiembrie, şi în septembrie ca şi alte luni înainte, poştaşul îi aduce, sau mai