Despre sfîrşiturile rele am mai scris: nu le suport nici în viaţă, nici în poveşti, nici în filme - deşi, măcar despre cele din urmă, mi s-a tot spus că filmele bune, de cele mai multe ori, se termină prost sau în coadă de peşte... Aşa e mai credibil, mai în acord cu viaţa... Şi la capitolul realitate, sfîrşiturile m-au dezamăgit, înclinînd, tot mai mult, spre cele unhappy... Noroc că mai rămîn poveştile, unde, se pare, sfîrşiturile "necorespunzătoare" nu mai sînt bătute în cutie. Volumul 365 de poveşti, apărut, recent, la Editura Flamingo GD, o colecţie de povestiri de autori francezi, traduse de Liviu Mateescu, nu se sfieşte să practice astfel de finaluri. Cititorul e pregătit, treptat, că lucrurile stau altfel decît se aşteaptă el. În cazul poveştii Lupul, capra şi cei 7 iezi, lupul nu numai că îşi bagă laba în făină pentru a-i păcăli pe cei 7 iezi, ci, în stil mai adaptat şi consumist, se duce la cofetărie şi le cumpără o cutie cu praline. În final, totuşi, lupul moare înecat, datorită pietrelor pe care capra i le-a cusut în burtă în locul iezilor. Deci, transformarea nu e radicală, elementul horror al pedepsei capitale fiind încă prezent (aici fusese mai novator un volum cu aceeaşi poveste apărut mai demult, în care lupul doar făcea reumatism). Lupul este însă salvat în povestea cu Cei trei purceluşi: aici, povestitorii francezi îl scutesc de a se mai strădui să intre pe hornul îngust şi să se prăjească în ceaun (chiar dacă nici în povestea originală nu ştiu dacă se prăjea de tot sau doar trăgea o spaimă, ca învăţătură de minte); aici, el pleacă pur şi simplu, supărat că nu a putut sufla casa de cărămidă. Lupul, în general, este personajul cel mai controversat al poveştilor. Întotdeauna înfometat şi gata de atac, într-un mod nesăbuit (frustrat de o copilărie nefericită sau alienat - s-ar putea hazarda psihanaliştii), el o sfîrşeşte tragic, chiar sadic, fă