Cetatea greacă, acel club exclusiv masculin, a produs probabil cea mai mare cantitate de istorii înspăimîntătoare despre exerciţiul feminin al puterii. De la Clitemnestra, femeia-bărbat, la Medeea, cu vrăjile ei de dragoste şi moarte, sau la Amazoanele ucigaşe de bărbaţi, figurile feminităţii ameninţătoare şi delirante populează scena tragică cu o teorie de contra-modele. Într-o societate în care puterea era atît de explicit obiectul prin excelenţă al competiţiei şi în care Eros-ul nu putea fi imaginat decît ca relaţie asimetrică între subiectul activ şi obiectul pasiv, genurile se excludeau reciproc din sfera politicului. Să nu neglijăm faptul că puterea politică este cea mai explicită, dar nu unica formă de putere. Vreme de milenii, femeile au exercitat domestic jocuri de putere infinite ca număr şi forme: asupra bărbaţilor, desigur - cea mai interesantă ţintă, cîtă vreme îşi clamau deschis monopolul - dar şi asupra altor femei (Soacra cu trei nurori este un basm despre putere, ca şi Albă ca Zăpada sau Cenuşăreasa) sau, poate cea mai pregnantă şi cea mai puţin analizată dintre aceste forme, cea asupra propriilor copii. Excluse vreme de milenii de la exerciţiul public şi, aş zice, emfatic al puterii, acela care implică decizii angajînd existenţa mulţimilor, femeile n-au fost niciodată, cum se pretinde adesea, inocente în raport cu puterea. Doar că au exercitat-o în forme mediate sau secrete. De aici şi persistenţa unui imaginar al femeii-manipulatoare, şirete, perfide, cea care acaparează o putere nelegitimă şi ocultă. Cine dintre noi îşi mai aminteşte că Elena Ceauşescu era nu doar soţie şi mamă, ci şi prim-vice-prim-ministru? Cît de diferite sînt societăţile contemporane - în speţă a noastră, cea românească, de la începutul secolului XXI - de societatea greacă? Retorica pseudo-feministă al celor aproape cinci decenii în care "tovarăşele noastre femei" erau