Din 1925, cînd Biserica noastră a fost ridicată la rang de Patriarhie, misiunea Întîistătătorului a fost - simplu spus - copleşitoare. Datorii dintre cele mai presante îi răpesc titularului orice clipă de răgaz: preşedinţia reuniunilor sinodale, complicatul tipic al slujbelor arhiereşti, păstorirea propriei eparhii (Patriarhul este şi Mitropolit al Ungrovlahiei), relaţiile externe bisericeşti, Institutul Biblic dimpreună cu tipăriturile sale, gestionarea delicatelor raporturi dintre Biserică şi instituţiile statului, audienţele pentru episcopi, preoţi de mir sau personalităţi laice - iată principalele îndatoriri curente ale sacerdotului pe care lumea largă îl numeşte "Prea Fericit", deşi numai sufletul său ştie cît de frecventă îi este condiţia contrarie. Dincolo de rigorile ceremonialului, Patriarhul este mai cu seamă persoana menită să ghideze Biserica prin zigzagul secular. El se roagă în taina paraclisului, se consultă cu sfetnicii săi de încredere, face - pentru că e monah - ascultare faţă de ce-i porunceşte duhovnicul, cîntăreşte fiecare împrejurare pentru a lua hotărîrile cele mai apropiate de învăţătura evanghelică şi de Sfînta Tradiţie a Bisericii... În alţi termeni, Patriarhul e mai mult decît un episcop aşezat primus inter pares. De gîndirea sa teologică, dar şi de curajul său spiritual depind - în mare măsură - căile pe care merge întreaga obşte ortodoxă. Omul are nevoie de viziunea clară pe care ţi-o conferă maturitatea responsabilă şi, cum se spune, frica de Dumnezeu. Se cuvine să deseneze, cu mintea, coordonatele strategice, articulaţiile fundamentale şi orbita pe care se "înscrie" coabitarea dintre Biserică şi "veacul acesta". Dacă m-aş număra printre consilierii Patriarhului nostru, i-aş supune atenţiei cîteva priorităţi pe care le socotesc imperative. Mă încumet să le expun aici, întrucît cred că fiecare dintre ele ar merita o dezbatere. Ce m