Sînt un antisemit: nu-mi place muzica klezmer. Dacă cineva ar vrea să mă tortureze, n-ar trebui decît să mă lege bine de-un scaun, punîndu-mă să ascult nonstop muzică populară idiş! Pentru mine, muzica asta e ca muzica lui Wagner pentru israelieni; nu din aceleaşi motive, fireşte... Mai sînt şi antirom: nici muzica ţigănească nu-mi place. Şi nici aia rusească ("Kalinka", niet!), sîrbească (Bregovici!, vărs...), irlandeză (Michael Flatley!, idem), spaniolă (flamenco, no por favor!), portugheză (fado-ul, ce plictiseală!), americană (country, gimme a break!), africană (tam-tam-urile, beurk!), arabă (nu se mai termină...) ş.a.m.d. Nu-mi plac (da' ce zic: mă enervează!) ceea ce se cheamă "muzicile popoarelor". Şi, de fapt, nu-mi plac popoarele. Nici unul. Începînd - pentru că trebuie început de undeva - cu poporul român. S-ar spune că am prejudecăţi. Se poate: prejudecăţile sînt afirmate de mulţimi şi confirmate de excepţii. În oricare ţară te-ai duce, lucrul care te izbeşte mai întîi este acest comportament de massă, care te face să spui: "italienii vorbesc tare, spaniolii ţipă, francezii vorbesc cîntat, quebechezii vorbesc o franceză oribilă..." (Sau: "nemţii beau bere, englezii beau ale, ruşii beau vodcă...") La ora prînzului, spaniolii trag obloanele, se duc să mănînce şi-şi trag şi-o mică

siestă para siempre, francezii n-ar sări nici morţi peste le dejeuner dans le resto du coin, cu cele trei feluri plus brînzica de la sfîrşit, în timp ce - pentru americani - o salată rapidă sau un sandviş sînt suficiente ca să-şi omoare foamea. Spune-mi cît mănînci la prînz, ca să-ţi spun cum stai cu timpul. Şi tot aşa - de la gastronomie la economie (unde, cum se ştie, scoţienii o duc cel mai bine)... Ştiu ce s-ar putea replica: puţine popoare reuşesc să-şi mai păstreze obiceiurile în epoca noastră grăbită, grevată de capitalism, globalism, unformizare. Că la bonne bou