Berlin - acest oraş fantastic, fragmentat şi unit, sărac şi opulent, sensibil şi prusac. Un Paris german, cu metrouri la fel de antice, cu poduri vechi metalice, robuste şi grele, prin ale căror structuri forţele statice circulă cu o claritate kantiană. Am văzut rar Berlinul vara, îl cunosc însă bine iarna, atunci cînd, în februarie, oraşul e plin de filme noi şi de locuri în care oamenii intră la film, timp de o săptămînă, din alte cauze decît pentru a se destinde. În foaierele cinematografelor se simte ceva pasiune, alta decît de obicei. Îmi place să intru în ele, să fac baie de oameni, să mă simt ca pe vremuri cînd, copil fiind, eram plimbat de ai mei pe la vernisajele bucureştene. Ceva îi leagă pe toţi aceşti oameni care vin să vadă un film, stau la cozi lungi în speranţa de a mai căpăta un loc la gruparea de scurt-metraje sau la un film suedez, trăncănesc în pauze şi leagă prietenii între două filme care rulează în două colţuri diferite ale Berlinului. Berlinul e un oraş în care poţi iubi. Are suficientă francheţe pentru a-ţi oferi atît libertate cît şi o sensibilitate nedisimulată. Nu e un oraş al politeţurilor şi prăjiturilor, ca Viena. E, în schimb, un oraş al autenticului. Autentic în sensul german: direct, clar, raţional, uneori prea pragmatic. Mulţi spun despre nemţi că nu au farmec. Că nimic nu te poate încînta la ei. Dar, venind din Balcanul, dulcele Balcan de-acasă (căci şi Viena, în care locuiesc de mai mulţi ani, orice s-ar spune, nu e decît Balcanul germanului!), te încîntă şi te lasă nostalgic tocmai claritatea aceasta germană, în spatele căreia, în sfîrşit, ce încîntare, nu se ascunde nimic! Cîtă plăcere în a şti că ceea ce tocmai ţi se spune este identic cu ceea ce gîndeşte interlocutorul tău! Cîtă bucurie în a descoperi că poţi iubi claritatea şi limpezimea, nu doar veşnicul mister feminin/masculin! Cîtă bucurie în a descoperi că limpezime