Ce fac cu Adrian Carr? Ce fac cu Adrian Carr? - de două săptămîni acest englez mă urmăreşte, fără jenă, fără răgaz, în mişcările mele pe stradă, în casă, pe hîrtie. Îmi este foarte clar că Adrian Carr nu se ridică la înălţimea problemelor insolubile ale omului contemporan; că nu mă voi angaja într-o discuţie despre el cu tolstoievskienii zilei; că nu-l voi propune, într-o şedinţă de redacţie, pentru tema unui număr al Dilemei vechi: "Cazul Carr"; cu cît îmi este mai limpede derizoriul chestiunii, cu atît ea este mai apăsătoare. Ca atîţia alţii, am fost multă vreme cam nemernic cu derizoriul, am persecutat fleacul, am făcut aproape discriminare rasială între nimic şi important, am instituit un apartheid tranşant între serios şi neserios, între frivol şi esenţial - eroare, eroare, teroare, gata, alte explicaţii la psihanalist. Dilema proaspătă, deloc ofilită - cum ar fi zis Koestler - este ce fac cu Adrian Carr. În Gazeta sporturilor (ei, da, mai există şi Gazeta sporturilor, nu numai Le Monde...), aceea din 7 "a doua" 2004, sus, în colţul paginii 10, dl Daniel Scorpie povestea că acest simplu suporter al clubului de fotbal Middlesborough s-a dus la Londra, cu soţia şi băieţelul său, ca să vadă meciul din Cupa Angliei dintre echipa sa şi campioana en titre, actuala fruntaşă a campionatului, Arsenal. Dl Scorpie relatează sobru, fără să caute vreun efect: "Adrian Carr n-a intrat beat la meci, n-a provocat incidente în tribună şi nici n-a invadat terenul. Singura lui vină este că a adormit pe scaun la scorul de 4-0 pentru Arsenal". Declaraţia lui Adrian Carr mi se pare la fel, nu!, poate şi mai importantă decît existenţa unei amante în viaţa lui John Kerry, candidatul la preşedinţia Statelor Unite (pentru care, dacă aş avea dreptul, aş vota decis, împotriva lui George W. Bush): "Eram conduşi cu 4-0 şi nu mai erau decît cîteva minute pînă la final. Am aţipit din cau