Teoria spune că "genul" este o problemă de structură, de funcţionare şi de valorizare. Relaţiile de gen, modelele de feminitate, masculinitate, ceea ce este normal să fie şi să facă un bărbat sau o femeie, toate aceste aspecte ţin de modul în care interacţionează valorile, credinţele noastre cu instituţiile şi structurile sociale prin intermediul cărora mesajele de gen se (re)produc continuu. Acest mecanism complex este susţinut de noi toţi. Dominaţia masculină, ca să folosesc limbajul lui Bourdieu, deplînsă de noi, femeile, este, în mare măsură, şi opera noastră. "Patriarhatul" este construit, întreţinut, cosmetizat, în egală măsură de bărbaţi şi de femei. Acum ca şi altădată, nu doar mulţi bărbaţi, dar şi destule femei fie nu dau atenţie, fie se simt bine în interiorul relaţiilor de gen existente, neavînd interes sau apetit pentru reaşezări valorice şi de structură. Nu sînt adepta unei martirologii feminine, a unui discurs (în cazul de faţă despre nevoia de femei în politică) bazat pe o abordare victimistă în care noi, femeile, sîntem permanent victimele sistemului care ne reduce fie la tăcere, fie la şoptit, care ne marginalizează şi ne constrînge, îngrădindu-ne şansele de realizare personală şi publică. Nu văd finalitatea unei asemenea abordări, dar îi intuiesc efectele perverse de care vorbeşte şi Elisabeth Badinter în ultima sa carte (Fausse Route, Paris, Odile Jacob, 2003). Ne tot plîngem, îi tot arătăm cu degetul pe "ei"-bărbaţii, cei mulţi din guvern şi politică, dar nu construim modele alternative. Văicăreala te epuizează şi induce o imagine de slăbiciune, de neputinţă. Dacă îţi tot spui că eşti victimă, devii victimă şi te comporţi ca atare. Privilegiul epistemic de victimă nu este unul în măsură să te emancipeze în nici un fel. Nu sînt adepta unei abordări victimiste pentru că, după mulţi ani de citit feminism, de făcut activism, de trăit cu pecete