Emisiune TV dedicată libertăţii presei. Moderatorul, notoriu pentru servilismul său, repetă mereu că probleme de acest fel există peste tot în lume şi dă două exemple, de la un mare ziar american şi un mare ziar (vest)german. Emisune TV dedicată votului din Parlamentul European. Ministrul, notoriu pentru verbiajul lui gol şi atitudinea lui tonică, ne spune că raportul critic la adresa României nu e unic: "să vedeţi ce critic e raportul despre Polonia". Emisiune la radio despre corupţie. Un analist fin de dădea în gropi ne spune că "să nu ne facem iluzii, corupţie e şi în Occident şi încă la scară mare de tot". În ultima vreme, acest fel de a întîmpina criticile care par că ne copleşesc este tot mai răspîndit în discursul public românesc. Mă declar alarmat. E de ajuns să ai minime lecturi de sociologia crimei sau cunoştinţe de bază în domeniul psihologiei judiciare ca să ştii că aşa răspunde infractorul cînd este solicitat, în anchetă, să descrie crima pe care a comis-o: o banalizează, o aruncă în specia obişnuitului, o dezbracă de excepţionalitate pentru a o face să apară ca un gest benign. Practicarea acestui tip de răspuns indică existenţa sentimentului culpei, al vinovăţiei, asociat cu dorinţa de a eluda răspunderea. În spaţiul juridic, un asemenea răspuns nu te apără de răspundere; în lumea politicii româneşti, da. Merită să ne oprim cu atenţie asupra obiceiului de a răspunde oricărei critici venite din mediile occidentale prin aceea că aspectul criticat se regăseşte şi în lumea lor. E un răspuns prostesc şi cinic. Prostesc, pentru că nu rezolvă nimic. Cinic, pentru că cei care reclamă defectele majore ale modelului sînt exact cei care îl propun şi îl susţin cu tărie (măcar în vorbe). Acest tip de răspuns are şi un côté pervers, căci urmăreşte evitarea răspunderii prin manipularea realităţii. Cauza acestui tip de răspuns eu o găsesc în incapacitatea noastr