Mi-ar plăcea să deschid televizorul şi să-l văd pe Marx la volanul unei Toyota Yaris explicînd povestea cu dobînda de 0% la fel de convingător cum ne-a explicat comunismul (care nu era un scop final, ci o etapă în evoluţia istorică menită să elibereze fiinţele umane de condiţiile socio-economice şi politice din pricina cărora indivizii devin robi ai bunurilor materiale, ai maşinilor şi ai propriei lor lăcomii etc.). Este vorba, desigur, de sistemul care sfidează logica (din nou, ca întotdeauna!) şi de reclama unde şansele de a-i vedea pe extratereştri şi nu pe Marx sînt, realmente, de 100%. În mod convenabil, deşi neintenţionat, autorul materialismului dialectic şi-a lansat ideile exact la timp pentru ca o mînă de sociologi şi psihanalişti de descendenţă freudiană să-l înţeleagă îndeajuns de bine încît să fundamenteze, mai apoi, teoria societăţii abundenţei, şi a murit în timp util, cu o precizie la fel de vizionară, pentru a nu-şi putea vedea creaţia cu ochii. Oricum, şi dacă ar fi văzut-o, i-ar fi fost greu să o recunoască. Nu ştiu cît de exact se aplică logica societăţii industriale avansate, raţionalitatea ei îndelung condamnată la coma posttraumatică şi postcomunistă a unei ţări care, pe măsura trecerii timpului, răspunde din ce în ce mai slab la stimulii cerebrali. Oricît de drastică ar părea această afirmaţie, se poate să fie adevărată. Mă tem că repetatele şi, deocamdată, ineficientele transfuzii de metacapitalism în venele mai mult sau mai puţin dezetatizate ale României vor scoate la iveală, cît de curînd, o incompatibilitate de grupă sangvină, cel puţin pentru generaţiile autoinstituţionalizate. Prin urmare, nu cred în consumismul românesc, decît dacă prin el înţelegem un moft al societăţii de consum. Cred, însă, în neobosita şi sincera noastră nevoie de sincronizare măcar psihologică, dacă nu economică, la valorile postmoderne acum, ca şi, mai demu