De atîta trai bun, Biserica a luat în greutate. Ultima gaură la curea a venit şi s-a dus, pantalonii stau să crape pe la cusături, surtucul nu se mai închide la nici un nasture. Ce mai, democraţia îi prieşte. Iar prima consecinţă le e deja clară tuturor: n-o mai încap clădirile mici. Biserica trebuie să treacă la măsura XXL. Pentru asta, cum ştiţi, croitorii de case au făcut un studiu, apoi un proiect, iar acum stau să intre cu foarfeca în material. Nu, nu e materialul clientului, ci al nostru, al tututor: parcul Carol, fost Libertăţii, posibil viitor al Neamului, după numele catedralei care stă să se înalţe acolo. Va fi mare, poate cea mai mare din sud-estul Europei - aşa au anunţat cu emfază nişte cetăţeni cu potcapuri - ei, da, aceiaşi care învaţă în primul an de şcoală despre păcatul trufiei. Sigur, fiecare are dreptul să-şi dorească un sediu mai frumos. Nu poţi să-i refuzi Bisericii ce-şi face aproape fiecare multinaţională în ziua de azi. Numai că firmele astea au ajuns să vorbească despre sediu abia după ce şi-au făcut planul de vînzări, au raportat creştere şi-au rămas şi cu un profit frumos pe ultimul an fiscal. Cum s-ar zice, sînt premiante şi de-asta merită clădirea cea nouă. E în aceeaşi situaţie Biserica noastră? Unii ar spune că da. E a noastră, e strămoşească, poporul pare s-o placă mai mult decît Parlamentul şi Poliţia la un loc. Alţii aşteaptă încă de la ea cîteva modeste semne de creştinism - cum ar fi grija pentru cei în nevoie, iubirea pentru aproape (şi nu pentru punga lui), pasiunea pentru dreptate (Iisus, dacă îmi aduc bine aminte, îi plîngea pe infractori, dar nu-i încorona în templu ca regi internaţionali...). În aceeaşi săptămînă în care mai-marii ortodoxiei noastre stăteau cu nasul în planurile axonometrice ale hangarului lor sfînt, o familie din Bucureşti trecea prin momente care ar putea să zgîlţîie credinţa în Dumnezeu chiar şi-n