* Augustin Ioan, Arhipretexte (Heterotopoi: Despre zidire, violenţă, înstrăinare), Editura Dacia, Cluj, 2003. Dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să se apropie de o temă precum cea circumscrisă cuplurilor conceptuale sacru-profan şi, respectiv, public-privat - ambele raportate la spaţiul edificat, adică arhitectura şi urbanismul, atunci acel om trebuie să acopere prin competenţă cîteva domenii: arhitectura şi istoria sa, istoria ideilor şi a credinţelor religioase, sociologia (urbană şi rurală) şi sociologia politică, fenomenologie şi hermeneutica religiei şi, deloc la urmă, etica, inclusiv ramurile "aplicate" ale acesteia, cum ar fi de pildă etica mediului. De la începutul acestor rînduri, care se doresc a fi o introducere la lectura unei incitante la meditaţie cărţi, mărturisim că toate aceste competenţe Augustin Ioan şi le-a cîştigat într-o tinereţe studioasă: atît ca doctor în arhitectură, cît şi ca doctor în filozofie (specializarea etică şi estetică). Prin urmare, era calificat să cerceteze şi aplicarea acestor concepte la realitatea autohtonă. În fapt, ce ne propune Augustin Ioan în consistenta sa carte? Un răspuns adîncit pentru interogaţii atît metafizice, cît şi "fizice", în sensul de urbanistice, sociologice, economice, psihologice. Iată ce putem extrage ca interogaţii din acest dens şi ramificat discurs: Putem oare să punem în relaţie spaţiul construit cu cele mai semnificative viziuni filozofice, în particular cu cel provenind din grila iudeo-creştină şi greco-latină şi cu toate prelungirile acestor viziuni? Dacă ontologiile majore încapsulează în mod obligatoriu categoriile de spaţiu şi timp, atunci întrebarea care se pune tot mai acut, începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, este cum aceste categorii pot da seama în cuprinsul morfologiei culturii, mai ales, de ideile de spaţiu şi timp sacru, de loc public şi