Regulile de circulaţie din România sînt făcute ca să fie încălcate. Radarele sînt puse, după cum ştiu toţi şoferii, nu în locurile periculoase, pentru a preveni accidente, ci în locuri-capcană, acolo unde se ştie că omul poate greşi, tocmai pentru că nu vede nici un pericol (şi nici nu există vreun pericol, în afară de radar). Unele capcane sînt create intenţionat. De exemplu, la ieşirea din Băicoi, mergînd dinspre Ploieşti spre Cîmpina, deşi şoseaua naţională e largă şi localitatea e marcată doar de formă, casele fiind la mai bine de un kilometru, restricţia de viteză e de 50 de kilometri pe oră. Mai mult, ea continuă multe sute de metri pînă dincolo de placa pe care scrie că ai ieşit din localitate. Dacă nu ai mai fost pe acolo, pur şi simplu nu ai de unde să ştii asta. Nimic nu te avertizează, nimic nu te reţine să apeşi pe acceleraţie. Cel mult ai putea să te împiedici de paralela 45. Şi, bineînţeles, taman acolo se instalează radarul, la ciupeală. E numai un caz, dar care se prelungeşte de foarte mulţi ani. Apoi, fiindcă legea îi obligă să anunţe unde au amplasat radare, ca să nu mai pîndească la drumul mare, ei le anunţă peste tot, şi unde nu sînt. Mintea lor e mai dibace decît reiese din bancuri, dar mentalitatea îi apropie de cei aflaţi în tabăra opusă a legii. În Bucureşti există o mulţime de semne care interzic staţionarea, de multe ori lîngă pieţe aglomerate în care, de voie, de nevoie, oamenii mai parchează. Din cînd în cînd apare poliţia şi dă amenzi printr-un fel de sondaj. Iar din banii rezultaţi, evident, nu se amenajează parcări. Nici nu s-ar putea pretinde una ca asta, ar fi, nu-i aşa, de-a dreptul absurd. Nu mai vorbim de mulţimea coloanelor oficiale care, în drumul lor spre rezolvarea treburilor ţării, încurcă mereu circulaţia, de postarea în intersecţii

a cîte doi agenţi care nu se coordonează între ei, de burţile celor din provincie