"Nu e un obicei, e cool, mă simt vie" (K's Choice) Totul e foarte confuz. Despre ce vorbim, de fapt? Despre consum ca trăsătură fundamentală a existenţei umane? Banal şi nu tocmai de dezbătut. Sau despre consum promovat din diverse raison-uri şi prin diverse strategii ca deziderat suprem al aceleiaşi existenţe? Aldous Huxley încercase să descrie în Minunata lume nouă un astfel de univers în care orice problematică era înecată în irelevant, iar singurul scop al majorităţii oamenilor (conducătorii sînt, ca întotdeauna, altă problemă) era consumul, achiziţionarea de bunuri şi descotorosirea de cele vechi într-un ritm cît mai alert. O perspectivă radicală, ca-n toate distopiile, dar OK ca punct de pornire. Sînt complet pierdut în supermarket, cîntau Clash, intelectualii punk-ului prin 1980. Complet (all), adică fără cale de ieşire sau variante. 15 ani mai tîrziu, Radiohead apăreau pe MTV (i.e. una dintre cele mai tari embleme consumiste) cu videoclipul la Fake Plastic Trees, înrudit ca idee: un om (solistul Thom Yorke) plimbat (în ultrafamiliarul căruţ) printre rafturile imense, psihotic de ordonat aranjate (şi scăldate în lumina rece şi inexpresivă a neoanelor) ale unui uriaş hipermarket (cu timpul cresc şi proporţiile!). Alte siluete se întrezăreau printre şirurile de obiecte. Sfîrşitul (ieşirea) conţinea sugestia morţii (adică "Nu mai consumi, te-ai dus!"), dar şi a reîncarnării (!) într-un copil ce intra atunci în acelaşi spaţiu. Deci lumea ca imens magazin în care sînt aglomerate toate lucrurile de care ai nevoie ca să trăieşti îndestulat/mulţumit; dincolo - neant. Există alternativă? În cartea lui Huxley totul era o strategie imensă pentru a ţine oamenii sub control (inclusiv genetic), departe de pericolul ideilor proprii. Standardizaţi, aceştia se încadrau în "cîmpul muncii" şi într-un proces de consum (produse/servicii) perpetuu (ce înghiţea tot ce cîştiga