Cu dispariţia doctorului Cajal, rezerva de bună-tate a lumii s-a împuţinat drastic. Decenii întregi, l-am văzut ajutînd în fel şi chip, pe te miri cine. "În fel şi chip", pentru că n-avea un mod "specializat" de a ajuta: nu făcea doar servicii care ţineau de competenţa sa (medicală). I se putea cere aproape orice şi găsea, aproape întotdeauna, o soluţie. "Pe te miri cine", pentru că nu părea să procedeze discriminatoriu. Prieteni sau neprieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi, oameni cumsecade sau ticăloşi, toţi intrau cu şanse egale în sfera bunăvoinţei sale. De aceea, solicitudinea lui părea, uneori, lipsită de discernămînt, un fel de infirmitate, un impuls de necontrolat. Bunătatea era, pentru Nicolae Cajal, o vocaţie, dar, deopotrivă, un mister. Nu i se puteau determina motivaţiile. Nu era serviabil pentru a-şi asigura serviabilitatea celorlalţi. A dat, întotdeauna, mult mai mult decît a primit. Nu era săritor pentru că avea de respectat vreo normă, etică sau religioasă, sau vreo laborioasă filozofie de viaţă. Educaţia şi firea proprie au avut, cu siguranţă, un rol de jucat. Dar faptele sale aveau o componentă de spontaneitate şi de firesc greu de raţionalizat. S-ar zice, aproape, că bunătatea ţinea în asemenea măsură de "natura cajaliană", încît nu putea fi calificată drept merit. Era un dar, o înzestrare, un talent. Dar a fi "hărăzit" să fii bun, adică a primi, prin har, virtutea bunătăţii e mai mult decît un merit sau e un merit "binemeritat" altfel decît meritele obişnuite. Dacă ar trebui, totuşi, să mă apropii puţin de complicaţia blîndă a acestui mister, aş pune laolaltă cîteva observaţii disparate, dar, pînă la un anumit punct, lămuritoare. Aş spune, mai întîi, că Nicolae Cajal era un om fericit. Avea o familie solară, armonioasă, împlinită. Făcuse o carieră solidă şi ocupase, mereu, poziţii de prestigiu. Un om cu adevărat fericit e foarte sensibil la ne