* Cold Mountain (SUA, 2003), de Anthony Minghella. La prima vizionare, Pacientul englez al lui Anthony Minghella m-a plictisit, dar apoi am constatat că nu-mi pot scoate din cap cîteva secvenţe - Kristin Scott Thomas stingîndu-se într-o peşteră din deşert şi scriindu-şi ultimele gînduri ("Murim ascunzînd în noi o comoară de amanţi şi triburi"); Scott Thomas blocată într-o maşină, sub o furtună de nisip, zîmbind în timp ce Ralph Fiennes îi vorbeşte despre un vînt din Maroc, "împotriva căruia felahii se apără cu cuţitele"; aşa că m-am hotărît să revăd filmul. La a doua vizionare m-am plictisit mai puţin şi după un timp am constatat că făcusem o fixaţie pe o anumită imagine cu Juliette Binoche, în combinaţie cu melodia lui Irving Berlin Cheek to Cheek, deci trebuia să-l mai văd o dată. Şi tot aşa. Acum presimt că o singură vizionare mă mai desparte de momentul în care, definitiv luminat sau complet amăgit, voi conchide că Pacientul englez e o capodoperă. Cît despre Talentatul domn Ripley - povestea unui băiat care îl invidiază atît de tare pe un alt băiat pentru a sa dolce vita, încît i-o ia -, l-am văzut de trei ori şi tot nu ştiu dacă viziunea lui Minghella asupra personajului Patriciei Highsmith este cea mai bună, dar ştiu un lucru: la vita pe care a reconstituit-o Minghella (Italia anilor '50 - teren de joacă pentru americanii de bani gata) pare cea mai dolce dintre toate, iar Talentatul domn Ripley este unul dintre cele mai ademenitoare filme de suspans servite vreodată de Hollywood; îţi lasă gura apă ca unul dintre meniurile acelea speciale pe care le pregătea Hitchcock (felul întîi: Grace Kelly; felul doi: Cary Grant; felul trei: Coasta de Azur). Pe scurt, Minghella practică arta seducţiei prin cinema. Lucrează cu cele mai bune materiale: în Pacientul englez folosea deşerturi africane, coline toscane şi cîteva dintre cele mai frumoase feţe din cinematograf