Ca multe alte polemici din spaţiul cultural şi public românesc, şi cea din jurul Catedralei patriarhale se desfăşoară mai degrabă la extremele oricărei dezbateri, între o respingere isterică a proiectului şi o apărare marcată de accente patriotarde şi mistice. Între cele două extreme, se pierd atît simţul practic, cît mai ales argumentele profesionale, de natură arhitecturală şi urbanistică. Într-o astfel de dispută, presărată de neînţelegeri, confuzii, falsificări, manipulări, se aud mult mai strident vocile pătimaşe, venind din zona politică şi din cea mediatică, reprezentînd nu doar partide politice, ci şi diferite opţiuni ideologice aliate spontan cu cele mai diverse convingeri intelectuale, spirituale ori culturale. Argumentul în favoarea construirii catedralei invocă, pe de o parte, lipsa unui edificiu religios major cu care comunitatea ortodoxă românească să se identifice (şi în jurul căreia să se poată, simbolic ori practic, aduna), iar pe de altă parte, faptul că un asemenea proiect are o existenţă aproape la fel de îndelungată cu cea a statului român, dar a fost întotdeauna blocat de alte proiecte ori de nenumăratele urgenţe şi precarităţi care au populat istoria recentă a României. Construirea acum a catedralei ar fi astfel un gest reparator pentru singura comunitate ortodoxă naţională care nu dispune de un lăcaş de cult major, reprezentativ. Argumentul cel mai solid împotriva proiectului catedralei se prevalează de un populism primitiv: de ce să construim o catedrală aducînd mai degrabă cu construcţiile megalomanice ale dictaturii comuniste, cînd avem atîţia oameni pe drumuri, cînd ne lipsesc şcolile, spitalele etc.? De ce să cheltuim banii publici pentru (încă) un monument, cînd construcţiile funcţionale sînt deficitare şi atît de prost ridicate? De ce să desfigurăm şi mai mult chipul unui oraş deja maltratat vreme de decenii de o arhitectură de p