"O discuţie despre Proclamaţia de la Timişoara şi al ei celebru punct opt... Fii serios amice, pe cine dracu' mai interesează chestia asta?!" Zîmbesc strîmb. Şi eu mi-am pus întrebări toată dimineaţa, e 11 martie, sînt paisprezece ani de la Proclamaţie, vreau o emisiune "România în direct" pe tema punctului opt, dar mi se pare că am devenit anacronic, mă bîntuie coşmarul unei emisiuni la care n-o să sune nimeni sau, dacă o să sune cineva, o va face pentru a trage o înjurătură. Reacţia colegului meu nedumerit şi sceptic în privinţa unei asemenea teme de discuţie e aproape firească, au trecut paisprezece ani, mulţi dintre cei ce ascultă emisiunea nici nu ajunseseră la pubertate pe vremea aceea. În asemena condiţii, ce să spună? Că ar fi fost mai bine dacă, datorită punctului opt, Iliescu n-ajungea preşedinte? Iar toţi ceilalţi activişti comunişti ar fi stat măcar pentru trei-patru ani cu capul la cutie? De unde să ştie ei asta? Şi, de fapt, de unde să ştie cineva că lucrurile ar fi stat altfel? Bîntuit de coşmarul unei emisiuni ratate înainte de a fi început, am lansat, totuşi, tema de discuţie. Primul telefon a venit chiar din Timişoara. Un ascultător tînăr, n-avea nici zece ani în 1990. "Am auzit vorbindu-se despre Proclamaţie, ştiu şi ce cuprindea punctul opt. Ce nu ştiu e atmosfera acelor ani şi nu înţeleg motivele pentru care o asemenea iniţiativă n-a putut deveni lege. Am citit că în alte foste state comuniste, imediat după căderea sistemului, activiştii au fost eliminaţi din viaţa publică." Încerc să-l supun unui exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi fost dacă... "Sincer? Habar n-am, domnule! Gîndiţi-vă că nici acum, după atîţia ani, nu ştim cine sînt foştii turnători la Securitate. Mai luaţi în calcul şi faptul că activişti sau ne-activişti, oamenii politici de după '89 au cam fost toţi o apă şi-un pămînt. Cît despre Iliescu, în ultimii ani am auzit chiar ş