Dintre toate veştile de săptămîna asta, una singură m-a făcut fericit: se dă liber la pistoale! Cursa înarmărilor casnice poate începe, mulţumită unui radical proiect de lege (în care se simte mîna de fier a vînătorilor din executiv...). Te duci matale la judecător, îi explici că viaţa ţi-e în pericol (cel mai simplu motiv e sugerat deja de lege - umbli cu bani mulţi la tine) şi gata permisul. Sigur, trebuie să demonstrezi că eşti sănătos la cap, însă la noi asta e simplu şi ţine tot de posibilităţile financiare. Cum să fii nebun dacă eşti bogat? Din ziua în care am aflat vestea stau pe Internet în căutarea modelului ideal. Nu, nu 90-60-90, ci 12 sau 9 milimetri, cu butoi sau semi-automat, negru sau argintiu, cu pat de sidef sau de lemn, Smith&Wesson sau Walther (de-ăsta are şi James Bond, nu ştiu dacă se mai poartă, totuşi...). E însă o experienţă dureroasă: după cum arată preţurile, revolverul visurilor mele mă va lăsa lefter, deci complet neinteresant ca ţintă pentru un eventual atacator. Dar n-are a face. Pistolul nu e ca să tragi cu el. Mai mult decît maşina şi hainele, e un simbol al statutului. El spune despre proprietar cîteva lucruri pe care orice bărbat îşi doreşte să le audă din gura femeilor din jur: e independent, e individualist, e puternic şi face legea. Să-l luăm pe patronul Ion Popescu, proprietar de fabrică de pîine. E scund, gras şi are urechile prea mari. Fără pistol e un brutar caraghios şi oarecare. Înarmat, trebuie să-i spui Johnny şi să-l respecţi. De fapt, asta e şi cea mai importantă funcţie socială a armei. În America, una dintre explicaţiile populare ale politeţii extreme pe care o practică toată lumea e tocmai numărul mare de arme de foc pe cap de locuitor. "Mai bine încep cu un zîmbet, să nu-l enervez şi să mă împuşte" poate fi o logică civilizatoare mai puternică decît studiul obligatoriu al manierelor elegante. Merită s-o import