Intrarea în lumea artistică seamănă, de multe ori, cu primul bal al domnişoarelor. E un fel de debut în societate - o societate, de bună seamă, oarecum sclifosită, în orice caz elitistă şi închisă -, pe care trebuie să-l faci respectîndu-i toate regulile. La debut, aşadar, tinereţea e singurul atu: a fi tînăr poate scuza imperfecţiunile de stil, naivităţile şi entuziasmul, şi-l cruţă pe critic de a-şi asuma vreo judecată de valoare. Primirea unui tînăr artist în societatea artiştilor consacraţi se făcea şi se mai face încă printr-o cronică de întîmpinare, eventual prin acordarea celor cîteva premii de debut existente şi/sau prin recunoaşterea lui de către cei cîţiva critici din domeniu. Formalităţile sînt puţine şi ar trebui ca, o dată depăşite, criteriul tinereţii să nu mai aibă relevanţă în aprecierile critice. Cu toate astea, criticii par mai la adăpost atunci cînd, vorbind despre cărţile, filmele, lucrările etc. pe care le comentează, menţionează că ele aparţin unor "tineri" artişti, chiar dacă unii dintre aceştia au debutat deja, nu mai sînt de mult tineri şi şi-au însuşit toate atributele - bune şi rele - ale maturităţii artistice. Oricît

de multe premii ai lua, de oricîtă recunoaştere (aici sau afară) ai avea parte, pentru unii critici rămîi un "tînăr" scriitor, artist plastic, regizor, muzician etc. Tinereţea devine o haină grea pentru artist şi o umbrelă pentru critic care-l scuteşte de a-şi asuma manifest vreo plăcere, de a valoriza. Ultimul răcnet în critică pare să fie eschivarea. Şi cei mai harnici în catalogarea artistului drept tînăr sînt, întîmplător sau nu, chiar "tinerii critici". A fi tînăr artist te menţine în starea de aspirant la porţile artei, menţiunea tinereţii (şi ea tot o formă de discriminare negativă!) aruncă deja o rezervă în ceea ce priveşte calităţile operei pe care o produci, devine o circumstanţă atenuantă. Aş spune că d