* Mircea Vulcănescu, "Tînăra generaţie", ediţie îngrijită de Marin Diaconu, cuvînt înainte de Dorin-Liviu Bîtfoi, Editura Compania, 2004. Cioran îşi numea generaţia "nouă", Eliade îi spunea "generaţia în pulbere", Eugen Ionescu o considera "generaţia indecentă, generaţia care a ştiut să-şi facă cel mai bine reclamă". Mircea Vulcănescu a numit-o în toate articolele şi conferinţele dedicate ei (şi adunate acum în volum) "generaţia tînără". Criteriul folosit - tinereţea, biologică în primul rînd - e unul destul de curios, în succesiunea celor şase generaţii pe care filozoful "dimensiunii româneşti a existenţei" le enumeră de la constituirea României moderne: generaţia premergătorilor, generaţia paşoptistă, generaţia junimistă, generaţia socială, generaţia de foc, generaţia tînără. Dacă fiecare dintre generaţiile anterioare puteau fi definite printr-o ideologie comună, printr-un program-ţintă sau prin caractere sociale dominante - generaţia pe care Mircea Vulcănescu a definit-o şi redefinit-o aproape cu disperare ca "tînără" scapă, de cum alăturăm mai mult de trei membri, oricărei definiţii. Considerată atunci "generaţia celor pe care războiul i-a găsit adolescenţi şi care au azi, în medie, 25-35 de ani", numită acum "generaţia interbelică", "generaţia de la '27", "generaţia de aur", cu criterii extrinseci, cum erau şi cele ale epocii pentru generaţiile premergătoare - generaţia lui Vulcănescu a rămas, mai mult ca oricare, "tînără": tînără în raport cu "misiunea" sa, anulată de istorie, tînără în raport cu destinele individuale ale membrilor săi - moartea sau exilul -, tînără în raport cu "priza directă" pe care a avut-o, după '89, la adepţii continuităţii. Vulcănescu defineşte generaţia ca grupare socială bio-psiho-istorică ale cărei manifestări sînt condiţionate de participarea la un anumit eveniment istoric a cărui influenţă au suferit-o membrii ei în perioada