Deşi n-am practicat multe sporturi la viaţa mea - m-aş defini ca extremă stîngă, la 15 ani, pe "Apretura", după ce am absolvit şcoala de 10 ani a fotbalului pe maidan, absolut obligatorie, de neînlocuit în orice carieră, fie de perfomer, fie de chibiţ, la care aş adăuga o nefericită, dar esenţială viaţă de călăreţ, în armată, echitaţia fiind una din fundamentalele discipline ale fizicului, singura care te pune în contact cu un suflet necunoscut, al calului - deşi, cu vremea, am devenit un sedentar care n-a mai cunoscut mişcarea decît în peripatetizările cu iubitele şi iubiţii prieteni, nu sufăr de nici un complex în faţa fondiştilor, culturiştilor, greilor, sprinterilor şi alpiniştilor. Stau liniştit şi sub rafala ironiilor care îmi agresează şezutul prea îndelungat în fotoliul Telesportului. Sînt desigur privit ca un sportiv de casă, ceea ce admit lesne - singura mea reală invidie exersîndu-se cîndva pe aşa-numitul "Tata Pik", dl Popescu-Colibaşi, un eminent şi emerit antrenor de handbal din Braşov, înţeleptul înţelepţilor în ale sportului, din cîţi am cunoscut, om care, la 70 de ani, urca iarna în Poiană cu schiurile şi mă chema patern să vin să facem "o coborîre" împreună şi eu îl tot amînam, pînă cînd "tata" s-a prăpădit exact după ce fusese în ziua aceea la schi. Pe 16 martie, peste 4 zile, nu ştiu cîţi ani se împlinesc de la naşterea sau dispariţia lui. Nu are importanţă - a existat un antrenor român care putea spune liniştit că "niciodată nu am ştiut cine mă arbitrează". E viu. Am fost prietenul lui. În adîncul sufletului meu - singurul loc unde pot discuta cu spor o problemă majoră sau minoră - mă socotesc un sportiv, cu lipsuri bineînţeles, cu slăbiciuni, cu contraperformanţe, cu înfrîngeri, dar un sportiv. Eu susţin că omul devine şi este sportiv nu numai practicînd intens gimnastica de dimineaţă, ci şi trăind, privind viaţa din arenă şi chiar de pe