Vadas László este un tinar regizor clujean, proaspat absolvent, al carui debut meritoriu s-a petrecut spre sfirsitul stagiunii trecute, intr-o productie a Teatrului Imposibil, dupa Intoarcerea lui Espinoza de Radu Macrinici. Un debut de bun augur, mai ales ca montarea (la care si-au dat concursul citiva dintre cei mai talentati actori tineri de aici) a avut loc, cu curaj, intr-un spatiu neconventional, in hrubele Palatului Bánfy (Muzeul de arta), loc incarcat de un mister perfect consonant cu fermecatorul si nelinistitorul text.
La sfirsit de an, regizorul revine, de aceasta data insa pe scena mare a Nationalului, tot cu un spectacol bazat pe un text contemporan, ceea ce, din start, il plaseaza in rind cu majoritatea confratilor sai de pe la alte scoli, care si-au creat un adevarat program in domeniul revigorarii repertoriale (si nu numai) a companiilor de stat ori private. Piesa propusa de el ii apartine unui dramaturg deja clasicizat in Ungaria, Görgey Gábor (fost ministru al Culturii la Budapesta), din creatia dramatica a caruia, in Romania, s-a mai jucat cindva Unde-i revolverul?; ba chiar piesa de fata, intr-o alta traducere (ceea ce la Cluj se numeste Statul placerii, in traducerea competenta si vioaie semnata de Csürös Réka, s-a reprezentat la inceputul stagiunii, in traducerea semnata de Zeno Fodor si Calistrat Costin, la Bacau, sub titlul Casa placerilor).
Cu tot respectul cuvenit, trebuie spus ca Statul (acesta al) placerii e, mai degraba, o comedioara-atopie, amintind, intr-o buna masura, de stilistica saptezecista a „satirelor ideologice“ de pretutindeni, din cimpul est-european. Daca mi se permite o comparatie diagnostica neaosista, ceva cam intre Baiesu si Tudor Popescu la noi, in proportie 40-60%. Nu e neaparat rau, e doar vag datat, in pofida faptului ca are buna si valida priza comerciala.
Pe scurt, in loc de Marx si