„Pe 10 decembrie 1910 sau in jurul acestei date, natura umana s-a schimbat“, suna faimoasa afirmatie facuta de Virginia Woolf in eseul din 1924 intitulat Mr. Bennett and Mrs. Brown. Propozitia i-a amuzat pe multi – si pe autoarea insasi in primul rind – prin precizia simulata a judecatii istorice. Trebuie, de aceea, luata cum grano salis. Altminteri, nu e lipsita de un graunte de adevar. S-ar putea chiar argumenta ca tranzitia de la victorianism la modernism, in literatura si nu numai, e pe cale sa se incheie sau, oricum, accelereaza decisiv „cam pe la“ 1910. Acest loc comun mi-a venit in minte mai deunazi.
Mi-am zis, mai in gluma, mai in serios, iata o noua – „post-woolfiana“ – piatra de hotar: duminica 25 ianuarie 2004, „cam pe la“ ora 8 seara (US Eastern Time), mai exact intre 8 si 8 si jumatate. La aceasta data si ora avem in sfirsit dovada ca postmodernitatea a triumfat, ca ea nu reprezinta, asa cum isi inchipuie unii, doar o „moda“, un fenomen contemporan intre altele, un subiect academic, ocazie de jargon nesuferit ori o fictiune critica.
Cum se stie, aceasta schimbare de paradigma a fost plasata istoric in fel si chip, in functie de domeniul sau discursul in cauza. In arhitectura, si in dialog intertextual cu Woolf, Charles Jencks ne informeaza, in The Language of Post-Modern Architecture, ca „arhitectura moderna a murit in St. Louis, Missouri pe 15 iulie 1972 la ora 3.32 PM (sau cam atunci), cind complexului arhitectural de trista notorietate Pruitt-Igoe – mai exact, citorva cladiri de beton din componenta lui – i s-a dat un coup de grace cu ajutorul dinamitei“. Tot asa, in filozofie, criza modernitatii survine brusc in 1978 (sau parca 1979, „spre seara“), cind Andrei Plesu isi da seama ca Hegel nu-i e de cine-stie-ce-folos (v. Jurnalul de la Paltinis).
In stiinte, economie, teologie sau istoria bise-ricii, alte date, mai mu
