(variantă)
Se ştie, totdeauna povesteşti altfel, nevoit să relatezi acelaşi lucru...
Cu Gabriel Dimisianu, de ex., tragem la Hotel Rossia, la Moscova, pe vremuri, întorşi din Siberia...
Am adus cu noi şi peştii siberieni enormi primiţi în dar, despre care am mai scris de câteva ori. Memoria însă nu vrea, nu mă lasă să uit întâmplarea; aşa că trebuie să revin şi iar să revin. Gabi mi-e martor tăcut, înţelegător...
Dijurnaia, camerista hotelului nostru, cel mai elegant pe vremea aceea, o femeie slabă, în vârstă, umilă, care, în adolescenţă, a apucat, sigur, revoluţia, se poartă cu noi atât de cumsecade, fiind, săraca, atât de amărâtă, încât amândoi ne hotărâm şi îi oferim pachetele noastre siberiene, imense, unsuroase, învelite într-o hârtie groasă, de împachetat fierării, cu ştiuci imense şi alte soiuri de peşti afumaţi, cu care şi-aşa n-avem ce face.
Psihologie de asediu. Alimente puţine. Biata femeie, crezuse că-i dăm numai un peşte, aşa, de formă, nu îndrăznea...
Şi-atunci Gabi şi cu mine am îndemnat-o strigând la ea cu energie: Vsio! adică tot! să ia tot că peştele era al ei...
Dijurnaia, – gata să leşine. Nu mai ştia cum să ne mulţumească.
A doua zi, ne adusese, în schimbul peştilor fabuloşi, două sifoane mari, împletite, ceva rar în ţara socialismului biruitor... Sweet Sweat of Socialism... Dulcea transpiraţie a socialismului... – cum se cânta pe atunci ironic în Occident...
Pe urmă, această fiinţă uzată, care trăise atâţia ani de foamete acută, vrea să mă înveţe pe mine, mai ales, care nu ştiam, ruseşte.
De ex. când îi arăt, muteşte, cheia camerii, ea râde fericită din cauza darului nostru princiar, exclamând veselă: Niet, niet, pa ruski! adică să-i spun numărul camerii pe ruseşte; şi nu mă lasă până cân
