(Urmare din numărul trecut)
Un demon al farsei
Pândă şi seducţie, 1991, este primul roman al lui Nicolae Breban scris la persoana întâi. Scriitorul cedează în sfârşit tentaţiei de a vorbi despre sine. De a vorbi direct şi explicit, nu indirect şi implicit, cum a făcut-o altădată. El îşi ia o minimă măsură de precauţie, atribuind personajului-narator din roman o identitate diferită de a sa. Acest personaj-narator se numeşte K. şi nu seamănă deloc la înfăţişare cu Nicolae Breban:
„Nu sunt înalt de statură, mai degrabă scund, în jur de 1,65, poate 1,68. Umerii înguşti, mâinile mici şi fine (îmi lipseşte un deget de la mâna stângă, arătătorul, un accident din copilărie), slab, dar nu osos. Părul vâlvoi, fruntea boltită, osoasă, gura mică, strânsă, reprimând parcă un sunet, un veşnic sunet ce vrea să se nască sau ce nu vrea să moară definitiv. Fac foarte puţine gesturi, aproape nu gesticulez.”
Acest deghizaj copilăresc nici nu are, probabil, rostul de a-l induce cu adevărat în eroare pe cititor, ci reprezintă un mod convenţional de a păstra aparenţa de ficţiune. Aceeaşi funcţie joacă numele, K., prin care se sugerează, prin referire la personajul lui Kafka, o anumită situaţie existenţială şi nu o identitate socială.
Celelalte date – bio-bibliografice – despre K. îl indică însă precis pe Nicolae Breban ca erou al romanului. K. este romancier, trăieşte în România, în timpul dictaturii comuniste şi, pentru că a publicat în străinătate o declaraţie de dezaprobare a politicii culturale din ţară, se simte permanent urmărit de Securitate. Totodată îşi dă seama că, în mod paradoxal, mulţi cunoscuţi din lumea artistică îl suspectează că este el însuşi colaborator al Securităţii – pentru a nu mai vorbi de cei care îl ividiază pentru curajul de care a dat dovadă – şi de aceea îşi petrec
