Stimate domnule Lucian Raicu,
O mie şi una de nopţi!, după cum ştiţi, e o carte pe viaţă şi pe moarte. Povestirea, mă rog, „naraţiunea”, salvează-n fiecare noapte, pentru încă o zi, capul pletos şi dulce-al Şeherezadei. Păstrînd proporţiile şi schimbînd sexul, O mie şi una de scrisori îmi salvează, în fiecare dimineaţă, sufletul, mi-l îmbibă, făcîndu-l leoarcă, apt de-a mai rezista 24 de ore, cu cuvinte de grafit afectuos. Iată de ce şi corespondenţa mea sprinţară, scrisă-n dunga zefirului (dar şi-n fleaşca memoriei!) e, vrînd-nevrînd, tot pe viaţă şi pe moarte! De fapt, orice-i aşa. Oare un fluture sau un crin nu-i tot pe viaţă şi pe moarte? Sau un dovleac?
*
Tot tămbălăul pe care i l-am făcut lui Mugur pentru Dulapul meu s-a datorat faptului că nu consider cartea ca pe un roman (ceea ce şi este!) cu capitole ce se întrepătrund, îşi răspund, se anticipează etc... Războiul a început de la titlu şi a continuat cu insistenţa mea de a nu schimba un rînd, un nume, ordinea etc... primul meu volum, Versuri apărut în 1970 avea titlul Fluturii din pandişpan. După ce a stat vreo trei ani la o editură care, între timp, îşi schimbase numele, mi s-a dat un telefon şi mi s-a spus că apare cu condiţia să-i modific titlul. N-am vrut, răspunzînd că nu am alt titlu. Şi atunci a fost numit, net, Versuri! Eu vedeam lucrurile în ansamblu, titlul era justificat de o poezie din a doua carte unde, dintr-un pandişpan ies, tăiat fiind de detectivul Arthur, fluturii! Acei fluturi ce trebuie să zburde leneş în primul volum. Îmi pare, acum, extrem de rău că sub titlul de pe copertă, jos, cu litere mici, nu am specificat: „roman”! E vorba de actualul volum, desigur.
*
Îmi este tot mai evident faptul că eu, cel care vă scrie zilnic şi ameninţă s-o ducă tot aşa pînă la teroare şi delir, nu-s în stare să încro
