Într-o perioadă în care cultura şi, în special, literatura stau sub semnul schimbărilor de statut în sensul larg, o carte cu titlul Canon şi canonizare, incită imediat. Volumul cu pricina, editat de Marin Mincu, adună răspunsurile la o dezbatere despre canon, găzduită în anul 2001 în paginile revistei Paradigma, anchetă la care au fost invitaţi să participe nu mai puţin de 35 de eseişti, critici şi teoreticieni literari de toate vârstele, de la Daniel Cristea-Enache până la Romul Munteanu. Argumentul semnat de Marin Mincu pleacă de la ipoteza că problema canonului este departe de a fi lămurită satisfăcător şi că dezbaterea şi-a propus „să observe în ce măsură problematizările fertile, semnalate în diferite intervenţii, îşi află o finalitate mai pragmatică în planul imediat.” Iniţiativă perfect onorabilă în intenţie.

O serie de paradoxuri, din nefericire, fac din această dezbatere un sublim eşec. Aproape fără excepţie, cei invitaţi la anchetă încep prin a-şi exprima dezamăgirea că la noi polemica rămâne fără efect, că se discută mult şi fără relevanţă, că nu există idei, bibliografia e învechită atunci când nu lipseşte cu totul ş.a.m.d., fiecare răspuns înscriindu-se, astfel, încă de la primele rânduri în acea „vale a plângerii” pe care o ştim prea bine. Cu 3-4 excepţii, ironia hazardului face ca nici intervenţiile de faţă să nu depăşească nivelul inferior tocmai deplâns. Spectacolul ar fi putut fi amuzant, dacă n-ar fi fost de-a dreptul intrigant. Distincţii imprecise, arbitrare, clişee, divagaţii, confuzii, improprietăţi ale termenilor, două trimiteri bibliografice absolute: Harold Bloom şi dicţionarul, plus un acut sentiment că există un oarecare resentiment faţă de acest fenomen, de unde şi tonul băşcălios şi minimalist. Rareori se depăşesc prejudecăţile culturale binecunoscute. Dincolo de faptul că fiecare încearcă să priceapă ce e canonul plecâ