Nu ştiu dacă are vreo legătură cu patriotismul (probabil că nu), dar eu tresar de cîte ori e pomenită România în vreun film pe care-l văd, de parcă ar fi vorba acolo de un prieten vechi, o rudă sau chiar de mine însămi. E întotdeauna util să te uiţi în oglinda din mintea celuilalt, să te vezi aşa cum te vede “străinul”. “Eu”, care în acea clipă mă identific chiar fără fior patriotic, cu România, am apărut în ochiul cinematografic al străinului în cele mai instructive ipostaze. Voi descrie doar cîteva, mai recente.
La începutul anului, din motive de cultură generală, am hotărît că e timpul să umplu un gol de informaţie şi să văd un Harry Potter. S-a nimerit să fie primul din serie, cel cu piatra filozofală. Junii familiei m-au asigurat că e acceptabil, pot să mă uit. “Cu sufletul meu de-acum”, vorba poetului, prefer să cer detalii înainte de a mă duce la un film. Verdictul era corect, la fel şi filmul, însă nu mi s-a părut o capodoperă a genului. La un moment dat Potter şi prietenul lui mai bondoc şi mai intelectual (şahist) sînt singurii din toată şcoala de vrăjitorie care nu pleacă acasă în vacanţa de Crăciun. Harry Potter pentru că e orfan, iar micul şahist pentru că părinţii săi, specialişti într-un domeniu mai rar, dragoneria, sînt plecaţi tocmai în părţile noastre de lume, în România, ca să vîneze sau să studieze specia. La sfîrşit, mi-am împărtăşit uimirea junilor familiei: “Toate ca toate, dar România, ţara balaurilor, şi încă într-un film pe care-l vede tot mapamondul, ba chiar mai grav, generaţia următoare, viitorul lumii?”. Generaţia următoare din casă, care în multe privinţe s-a dovedit mai realistă decît mine, mi-a răspuns cu chibzuială: “Tot e bine, măcar aşa se aude şi de noi, altfel cine să ştie de România ?”. Nimic de zis. Ca să nu pară că sufăr de complexe de inferioritate naţională, n-am mai spus cu glas tare că pe harta din imagin
