Pentru unii talentul este a face cu uşurinţă ceva ce pare greu altuia. La Aurelian Octav Popa talentul este un dar ce i s-a înmînat în secret şi pe care îl administrează discret, cu graţie, dar şi ca pe un bun al tuturor. Văzut de departe, talentul lui Aurelian aduce cu o dispoziţie particulară de a reuşi; privit de aproape este neliniştea spiritului în confruntare cu magma sonoră. Un credit graţie căruia poate distruge şi chiar dispreţui ceea ce el însuşi a făcut cîndva, şi pentru a putea-o lua mereu de la capăt. Adesea talentul ascunde un deficit de voinţă, de încrîncenare, zămislind zei cruzi ce devastează sufletele prin care trec. Pentru Aurelian el este spiritul bun, protector, impulsul imponderabil, motorul natural ce pune în mişcare complicata maşinărie a condiţiei de artist. Nu spray paralizant or, dimpotrivă, viagra a infatuării şi parvenitismului, ci flacăra de viaţă şi manifestare a unei iscusinţi speciale, maximum de eficienţă şi putere de expresivitate. La Aurelian talentul nu este celibatar. Îi ţin companie inteligenţa, instinctul şi vocaţia. În absenţa talentului, restituirile sale ar virtualiza impostura, în lipsa inteligenţei, interpretarea sa ar fi sub semnul facilului; atrofierea instinctului ar încuraja epigonismul, iar a vocaţiei snobismul. Nimic din toate acestea: Aurelian rambursează muzica într-o manieră cât se poate de curată şi cinstită, complexă şi deplină, veritabilă şi, nu în ultimul rând, încărcată cu discernământ, mai presus de toane ori mode. Există în versiunile sale interpretative puternice emanaţii de bună-cuviinţă, care îl opresc să facă ceea ce nu ştie, dar şi de isteţime, care îl încurajează să împărtăşească ceea ce ştie. (În definitiv, buna-cuviinţă, ca şi isteţimea sunt averi copioase, iar a pricepe cum să te foloseşti de ele reprezintă una dintre feţele perfecţiunii). Mai există şi un bun-gust prin care solicită fiecărui