Cu toată probabilitatea degustătorul de maxime şi aforisme, cultivate în domeniul celui mai lapidar gen al literaturii, va fi remarcat, o dată cu capacitatea acestuia de a concentra până la implozie expresia, şi un anumit grad de evaziune a materiei comprimate din recipientul minuscul, sub forma unui uşor abur de neanalizabilă compoziţie – ducând cu gândul la poezie. Mai cu seamă în aforismele lui Gheorghe Grigurcu fenomenul se dă la iveală prin chiar secretele licori puse în alambic ale unei particulare vocaţii de ordinul moralei, eticei, transferate pe un tărâm mai apropiat de factura Jurnalului, a notelor diaristice, prin însămânţarea de corespondenţe din paradisiacele grădini ale liricii.

Mai pe scurt, aforismele grigurciene, măsurând paradoxurile prezenţei omului în lume – şi ale unei individualităţi cu propriu destin – îşi au, complementar, o latură de gratuitate, de jubilaţie a unei emisii eliberatoare, pretext de jerbe poetice, fie şi pe cel mai precar petec de existenţă. Nu naşte, atunci, confuzie împrejurarea că opera poetului Gheorghe Grigurcu cristalizează pe spetezele aforisticii ale maximei, speculând-o la un prim palier, respectiv forând în profunzime zăcământul decopertat în fulguraţiile maximelor?

Un simplu exerciţiu de rescriere, versul „răsuflarea de bestii blânde a vechilor acoperişuri” într-un aforism de tipul „vechile acoperişuri au câteodată o răsuflare de bestii blânde” ne propune un indiciu uşor de multiplicat. Or, cu o altă mecanică: „un fulger/ orbit de oglindă/ o clipă” – poate deveni aforismul: „oglinda, orbind fulgerul, o clipă”, mesaj al stării de revelaţie...

Comparaţia nu merge mai departe şi constituie, într-o încercare de cuprindere a unei lirici în trepte o simplă etapă de încălzire înaintea unei coborâri de sonde ce va trebui să taie în straturi de roci de contrarii consistenţe, cu acces