Domnule Pavel Şuşară,
Dacă următorul fragment: „... îmi pare sincer rău că domnul Pavel Şuşară, «cea mai autorizată voce din critica de artă contemporană», e convins că eu sunt o ficţiune. Din contră, sunt palpabil, real, uneori contondent. Chiar dacă preocupările foarte elevate ale Domniei sale, ce nu-i permit să coboare mai generos şi în provincie, ar fi luate ca circumstanţe atenuante, e, totuşi, cel puţin regretabil că face afirmaţii arogante, categoric exclusiviste, fără cea mai mică verificare. O minimă prudenţă ar fi evitat o grosolană impietate! Eu, spre exemplu, ştiu despre Domnia sa, chiar dinainte de a se dedica criticii superioare de artă şi, lucru foarte important, am tăria, chiar şi-n situaţia dată, să-i respect opera. Cu acelaşi respect, însă, îmi cer anticipat scuze că, fie cu voia, fie fără voia Domniei sale, voi continua să-mi practic meseria de sculptor, o meserie aflată categoric în interiorul verbului a face şi care nu prea ne îngăduie nouă, practicanţilor, să ne fotografiem pe munca altora” nu ar fi fost scos din dreptul la replică („Ziua”, 24/25 ianuarie 2004) şi textul meu şi-ar fi păstrat construcţia originară, nu v-aş mai fi deranjat niciodată, socotindu-l suficient ca răspuns. Aşa, însă, mă văd determinat să-mi iau apărarea până la capăt.
Eu nu am făcut nici un pariu grandoman cu istoria sau cu artisticitatea şi mă simt cu onestitate foarte bine (aşa cum zicezm în textul împricinat) în interiorul verbului a face. Nu am gravitat în jurul acestui verb şi nici nu mi-ar fi permis profesia să am asemenea apucături. Din modesta mea poziţie, ţin să vă atrag (cu respect!) atenţia că (deşi e greu, după ce te-ai consacrat, să mai priveşti în valea unde potenţialul uman îşi caută stăruitor devenirea) îşi are şi sărăcia demnitatea ei, totuşi! Artişti plastici nu sunt doar în Bucureşti sau în rezervaţia dumne
