Nu mă mai bucură, ca pe vremuri, venirea primăverii. Când iese soarele, strălucind optimist, când vântul devine prietenos şi aduce mireasmă de sâmbure de măr strivit între dinţi, când simt efluviul de viaţă urcând în toate capilarele existenţei, eu mă gândesc, posomorât, că în România, odată cu încălzirea vremii, creşte automat numărul de infracţiuni. Undeva, în cer, cineva întoarce butonul unui potenţiometru şi dă la maximum agitaţia zilnică a oamenilor. Totul se activează şi se intensifică, în sensul rău al cuvântului. Simpla îmbrâncire se transformă în bătaie sângeroasă, hârjoneala amoroasă - în viol, joaca - în vandalism.

În momentul când scriu aceste rânduri este vreme frumoasă. Mă uit atent la oamenii de pe stradă şi văd clar cum unii sunt la numai un pas de sălbăticie. Câţiva copii de unsprezece-doisprezece ani trag cu atâta brutalitate de o conductă de gaz metan fixată pe faţada unui bloc, încât nu mai lipseşte mult ca s-o smulgă din inelele de susţinere. Un vagabond o ciupeşte de fund pe o femeie frumoasă care trece pe lângă el şi, când ea ţipă, el rânjeşte şi îi arată cu degetul ce anume ar vrea să-i facă. Mai mulţi bărbaţi - probabil zugravi, judecând după haine – înaintează impetuos-agresiv pe trotuar, obligându-i pe trecătorii care vin din sens opus să se dea la o parte ca din calea unui tren. Doi tineri discută în gura mare, făcându-se auziţi de toată lumea, şi folosesc cu neruşinare cuvinte deocheate, dintre acelea pe care numai Emil Brumaru ştie în ţara asta să le folosească cu graţie.

Câini famelici, cu blănuri jerpelite, cerşesc mâncare cu un mârâit ameninţător sau se împerechează grotesc, angajaţi în trăiri frenetice cărora trupurile lor schilodite nu le fac faţă.

În plus, miliarde de bacterii se trezesc la viaţă din praful Bucureştiului şi emigrează în gurile şi nările bucureştenilor, pentru a înteme