Scurtmetrajul este, astăzi, o soluţie de supravieţuire pentru cineaştii noştri (pentru cei la început de drum, dar nu numai); accesul la lungmetraj fiind blocat (din motive financiare), există, în schimb, şanse de a prinde ceva la împărţirea bucatelor în zona scurtmetrajelor. Doar că, spre deosebire de literatură, unde sînt nuvelişti de vocaţie, sau autori îndrăgostiţi de genul scurt, în materie de cinema, în proporţie covîrşitoare, autorii de “scurte” se visează “romancieri”. Scurtmetrajul funcţionează, pentru tinerii regizori, ca o soluţie de tranzit, ca o modalitate de a semnala că există, că au talent, că se menţin în formă şi că ar merita să treacă şi la ceva mai... lung. Uneori exerciţiul consolator se transformă într-un adevărat triumf: cum altfel s-ar putea numi, de pildă, figura lui Cristi Puiu de a se întoarce de la recentul Berlin, pentru un filmuleţ de 13 minute, cu un Urs de aur! Chiar dacă e vorba de Ursul pentru scurtmetraj, un Urs berlinez rămîne tot Urs, fiară pe care cinematografia românească n-a mai capturat-o pînă acum, de-a lungul întregii sale istorii.

Conform unui reflex normal, la Ursul lăudat te prezinţi cu sacul; probabil de aceea, văzînd filmul – Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea – te încearcă o perversă dezamăgire, ceva în genul “asta-i tot”? Filmul are adevăr, are un dialog de o precizie halucinantă în tonul lui de disperare seacă, e jucat impecabil; e un film bun. Dar e un film absolut “normal”, dacă se poate spune aşa, un film care seamănă mai mult cu un exerciţiu de clasă (de nota 10) decît cu o capodoperă (fie ea şi “mică”). Cu alte cuvinte, la o primă vizionare, filmul lui Cristi Puiu riscă să sucombe, strivit sub greutatea Ursului, ceea ce e, categoric, nedrept. Pentru că ţine de performanţa regizorală acest “exerciţiu”, filmat în “timp real”: o discuţie dintre un tată şi un fiu, aşezaţi faţă în faţă, la o