Cartea consacrată de Al. Săndulescu memorialiştilor români apare într-un moment care ne îndreptăţeşte să vorbim despre ecloziunea genului memorialistic, după ce multă vreme, la noi, înainte de 1990, acesta s-a aflat în dificultate şi chiar în regres. În timpul comunismului, publicarea de memorii, de jurnale, ale clasicilor sau ale autorilor contemporani, era privită cu mefienţă de cerberii ideologici. Genul li se părea excesiv de liber, prezentând riscul de a face să circule judecăţi prea „subiective”, neortodoxe, fie privitoare la trecut, la istorie, fie la realităţile zilei. Dintre scrierile vechilor autori, când era vorba să fie reeditate, cele mai multe dificultăţi le întâmpinau memoriile, jurnalele, iar dacă apăreau, apăreau cu omisiuni, cu amputări, tratament de care nu au fost scutite nici măcar Scrisorile către V. Alecsandri ale lui Ghica, operă totuşi atât de îndepărtată în timp. Cu atât mai mult aveau să fie supuse schilodirilor opere memorialistice mai recente, marile jurnale ale lui Rebreanu sau Gala Galaction, de exemplu, sau „notele zilnice” ale lui Camil Petrescu, toate conţinând judecăţi „neavenite”, neconcordante, în orice caz, cu versiunea stabilită oficial despre anume evenimente sau figuri istorice. Drept care ce nu convenea era pur şi simplu eliminat, extirpat, scos din text, uneori indicându-se operaţia mutilantă prin nefastul semn al „croşetelor”, iar alteori nici măcar prin atât.

În ce priveşte epoca postbelică, până în 1990, aceasta a fost cu totul neprielnică afirmării genului memorialistic. A ţine atunci jurnale, a scrie memorii era o îndeletnicire care îl expunea, pe cel care îndrăznea să o practice, unor mari primejdii, mergând de la pierderea libertăţii până la pierderea vieţii (v. cazul Gheorghe Ursu). Cu toate acestea au fost scriitori care au îndrăznit. Al. Săndulescu analizează textele memorialistice ale lui C. Rădu