Şase poeme sub semnul naşterii, percepută şi ca ideal de renaştere spirituală după o masivă acumulare de experienţe. Setea de adevăr, liniştea ce nu e de găsit, sentimentele alunecă în tragic şi lent se ridică din tragic. Parcă nici un cuvânt nu-şi greşeşte ţinta, fiecare vers încarcă peisajul cu straturi transparente, astfel că după lectura poemului lumea lui e un relief pregnant, vizibil din toate părţile. S-a scris enorm şi cu prea puţină rezonanţă din păcate, în maniera sobră în care şi dvs. excelaţi. Nu poezia s-a rarefiat ca stare de spirit şi soluţie salvatoare în deziluzie, ci publicul nu mai este de găsit la locul unde ar trebui să fie. Criza a lui este, poeţii îşi fac lucrul lor ca pentru alte vremuri, ca pentru bucuria şi împlinirea altor generaţii, tezaurizând. Sentimentul însă acut, este al vorbirii în pustiu! În bizare aglomerări de fiinţe nefinalizate şi care alunecă toate în aceeaşi direcţie şi în bătaia unui singur vânt demonic, pustiul exterior în care suferă poetul are aspectul unui sorb activ care înghite şi ucide în nevăzutele lui măruntaie. A răbda, mai precis a îndura ar fi verbul secret care se aude în sufletul fiecăruia. Voi exemplifica cele spuse cu versuri din Abecedarul răbdării, din Revolta şi fericirea, din Un cântec ascuns, Convalescenţă şi delir şi Drum în februarie, toate acestea meritând atenţie fie şi numai pentru eleganţa cu care poetul lor îşi etalează dezolarea. „Au venit şi acele dimineţi de o insuportabilă izolare/ cu tot restul vieţii prins sub atâtea prăbuşiri;/ stau ca într-o colivie/ învăţ inconştient fiecare literă/ caut la întâmplare ieşirea.// Aproape orb, şovăi/ mânia curge lentă tristeţea e chiar leopardul/ ce îmi cercetează atent fiecare mişcare/ îmi linge faţa/ încordarea de fum. Rugăciunea e o floare/ învăţ/ abecedarul răbdării aştept minunea/ umblu prin dincolo ca printr-o reală imagine/ cu focuri pe dealuri/