Alexandru George este un caz singular în viaţa noastră culturală. Ori de cîte ori este adus înr-o discuţie numele său este rostit cu respect, toată lumea se înclină în faţa erudiţiei şi a subtilităţii comentariilor sale. Cu toate acestea, inexplicabil, omul este ţinut la o oarecare distanţă de marile dezbateri care animă, din cînd în cînd, climatul cultural românesc. Nu este un răsfăţat al emisiunilor de televiziune (dimpotrivă!), este invitat doar accidental la simpozioane sau mese rotunde şi rareori opiniile sale sînt aduse ca argumente în discuţiile dintre terţi. De cele mai multe ori, pentru a-şi expune punctul de vedere, Alexandru George este nevoit să se autointroducă într-o dezbatere aflată în derulare, prin scrierea unor articole polemice la adresa protagoniştilor acesteia. Fire incomodă şi imprevizibilă, scriitorul are în anumite cercuri mai mult sau mai puţin elitiste reputaţia unei persoane conflictuale, băţoase, mofluze, veşnic nemulţumite, căreia nimic nu îi este pe plac şi care este capabilă să găsească sau să inventeze cusururi doar de dragul întreţinerii polemicii. Este o modalitate simplistă, dar eficace, de a pune surdină ideilor (cel mai adesea aflate în răspăr, dar nu fără argumente, cu opinia „corectă politic” a momentului) unuia dintre cei mai originali gînditori ai perioadei de tranziţie. Mai ales în situaţia în care nu oricine dintre cei care rumegă idei de-a gata în presa scrisă sau în talk-show-uri de televiziune este în stare să ofere contraargumente convingătoare opiniilor lui Alexandru George.

Vreme de mai bine de jumătate de secol, gîndirea românilor a fost modelată în conformitate cu tezele materialismului dialectic şi istoric. Între 1948 şi 1989, toţi elevii români au învăţat să privească şi să înţeleagă istoria şi realitatea înconjurătoare doar cu instrumentele oferite de Marx, Engels şi Lenin. De această viziune nu