Aşadar, inevitabilul s-a produs! Sugestiile, recomandările, avertismentele venite dinspre Europa n-au avut nici un efect asupra clicii arogante de la Bucureşti. Pe toate tonurile: de la rugăminte la arătarea obrazului, de la somare la închiderea ochilor, occidentalii au încercat să ne ducă pe drumul cel bun, alternând morcovul cu biciul. Ne-au fixat calendare precise, ne-au oferit bani pentru a implementa „acquis”-ul, ne-au „trainat” specialiştii, ne-au ajutat să sărim peste rând, ne-au invitat, aşa încălţaţi cu ciuboate cum eram, în saloanele lor de lux, doar-doar se prinde ceva de noi.

Ţi-ai găsit! După nefericita fază 1996-2000, când ocupaţia de căpetenie a oficialilor români ajunşi la Bruxelles a fost să se toarne unii pe alţii, (patentul l-am moştenit de la strămoşii valahi ce făceau acelaşi lucru la Înalta Poartă), pesedeii şi-au închipuit că pot compensa lipsa de apetit pentru reformă gudurându-se pe lângă boşii europeni. Eu nu zic că e neplăcut — sau rău — să vânezi cu Berlusconi, să tragi un chiolhan cu Prodi, să conversezi graţios cu Tony Blair, ba chiar s-o ciupeşti de obrăjori, la Cotroceni, pe baroneasă. Numai că toate astea sunt retorică. Occidentalii aşteaptă mai mult decât jocuri de gleznă şi ţâpurituri deochiate, bune eventual la chefurile cu măicuţe, la mânăstiri.

Reîntors din China în plin scandal, maestrul Năstase a arborat mina de atotştiutor şi-a lătrat scurt: „N-aţi înţeles nimic!” Nici Uniunea Europeană, nici presa, nici politicienii din opoziţie n-au priceput o iotă din votul de la Bruxelles! Doar el, maestrul ironiilor de două parale, ştie cum merg lucrurile: situaţia e sub control, tot ce vedem noi sunt ţesăturile unui complot planetar (cu nuanţe peneţecediste, vai de capul lor!) împotriva infailibilelor sale metode de-a trasforma România într-o ţară ca — nu-i aşa? — „sfântul soare de pe cer”. Despre demisie n