Este evident că apariţia lui M. Ivănescu, la finele anilor ’60, nu consuna cu poezia elogiată atunci. Cu toate că n-a fost ignorat, criticii de prim-plan ai momentului, cu excepţia lui Matei Călinescu şi a încă unui nume, nu i-au intuit adevărata valoare, trecîndu-l cu nonşalanţă într-o zonă oarecum periferică. Era un ciudat, un „caz” mai curînd pitoresc decît demn de admiraţie. Aşa cum s-a întîmplat şi cu Bacovia, strălucirea astrului său s-a impus treptat. Care au fost noutăţile conţinute în creaţia lui M. Ivănescu, noutăţi pe care timpul le-a scos într-un relief tot mai convenabil? Sub raportul filiaţiei, poetul pleacă, într-un context dominat de tradiţia franceză, de la modele anglo-saxone. Numele amintite în legătura cu d-sa au fost James Joyce, Virginia Woolf, Emily Dickinson, T. S. Eliot, Ezra Pound, Dylan Thomas, John Berryman, Kenneth Koch, Frank O’Hara etc. Iată o primă mutaţie! Sub raportul viziunii, M. Ivănescu declanşează ceea ce am putea socoti o rebeliune a intimităţii. Poeţii favoriţi ai perioadei, de la impetuoşii şaizecişti deîndată consacraţi pînă la seniorii reveniţi la suprafaţă, Ştefan Aug. Doinaş şi Ion Caraion, cultivau perspective ample, cosmice, ori cel puţin cu largi ecouri comunitare, insinuînd un soi de echivalenţă între amplitudinea „deschiderii” tematice şi semnificaţia (valoarea) poeziei. Or, M. Ivănescu dă de înţeles că odaia recluziunii poate fi şi ea un receptacol al lumii, că trăirile părelnic anodine, disparate, evanescente se pot încărca de tensiuni universale. S-a petrecut o minirevoluţie în poetica postbelică, avînd puţine preludii (Bacovia), însă ale cărei urmări, după toate probabilităţile, sînt departe de a se fi istovit. În chip ostentativ, M. Ivănescu pune accentul nu pe expansiunea expresionistă, pe bravada cosmicizării, ci pe retranşarea, pe reducţia fiinţei angoasate, covîrşite de spaimele, adesea delicate, ale pro