Această sinceră şi totalitară lene care-mi paralizează orice curiozitate în privinţa dosarului meu de "obiectiv" al Securităţii. Aceste cotropitoare personalităţi intelectuale cărora nu le lipseşte decît cultura sentimentelor. Acest director al unui prestigios cotidian parizian care, la capătul unei scurte discuţii cu un istoric literar român, specialist în Zola, o încheia clar şi decis: "J'ai aucune confiance dans votre Roumanie". Aceşti cîţiva oameni pe care îi iubesc atît de mult încît ei nu trebuie s-o ştie, căci nu merită să afle de eroarea mea. Acest domn McLuhan care, în afara "satului global" cunoscut de tot semidoctul, a mai lăsat o vorbă, mult mai grea în violenţa adevărului ei: "Indignarea morală este strategia standard pentru a conferi demnitate unui idiot". Această după-amiază din secolul trecut, în casa mamei mele din Tel-Aviv, cînd - stînd întins şi moţăind - am auzit-o spunîndu-i unei prietene cu care vorbea la telefon, dincolo, în vestibul: "Vai, Şeli, cum să rămînă aici...? El are acolo prieteni cu care vorbeşte ore întregi la telefon..." Aceste bătrîne balerine rusoaice, serioase şi nostime pînă la înduioşare care, de mult rămase în Occident, obsedate de Diaghilev, Fokin şi "divina doamnă Spessivţeva", le învaţă acum pe domnişoarele din Londra şi Paris cum să danseze Lacul lebedelor, cum să se degajeze de partener în Giselle, cerîndu-le şi sentiment în mişcare, ca, deodată, cu o politeţe extremă, să le întrebe: "Poţi să-mi explici raţiunea acestui gest?". Acest coleg de specie şi de redacţie care a inventat monoxidul de tristeţe şi azotatul de levănţică. Acest neam de la poalele Carpaţilor, din cîmpia Dunării, din deal-vale-deal, căruia un fotbalist, Popescu, Gică Popescu, venit din Spania, îmbrăţişat acolo de însuşi regele Juan Carlos, a trebuit să-i spună în faţă, mai clar decît orice filosof, că e un "neam imposibil prin violenţa cu care