* Nora Iuga, Lebăda cu două intrări, Editura Vinea, 2003. Rar ne e dat să asistăm la veritabile sinucideri literare. Mai vedem cîte-un harachiri, mai auzim cîte-o declaraţie anticalofilă, mai declamăm, ca Saşa Pană, "Opreşte stiloul şi priveşte viaţa"... După atîtea letrisme, textualisme, postmodernisme, dar mai ales după gesturi "vitale" precum cele ale lui Rimbaud sau Kafka, antiliteratura a ajuns (în alte părţi, mai ales) un procedeu ca oricare altul. Să te-apuci de negoţ (cu arme sau castraveţi, ce mai contează), să (vrei măcar) să distrugi tot ce-ai scris: iată adevăratele gesturi ale renunţării la farsă. De aceea, a-ţi face arşice cărţile anterioare, a le presăra, în totalul dispreţ al cititorului, într-un ghem antiliterar, antidiscursiv, amestec de monolog interior şi dicteu automat - cum face Nora Iuga în ultima sa carte - reprezintă un veritabil curaj... literar. Principalul interes al acestui experiment e chiar urmarea. Cum va mai scrie una dintre cele mai autentice poete şi prozatoare de azi după această carte cu foarte multe intrări, dar cu o singură ieşire?
Cele două cătuşe Într-un interviu din martie 2002, Nora Iuga vorbea despre aspiraţia sa spre "cvasiliteratură", zonă în care scriitorul se poate scrie pe el însuşi, poate "să scoată pe hîrtie înăuntrul său", eliberîndu-se de cele două cătuşe ale literaturii: convenţia şi compartimentarea. Compartimentarea, adică împărţirea pe genuri, a fost de mult depăşită: poezia e proză, proza e poetică, autobiografia e roman ş.a. Cum arunci în aer însă convenţia? Mulţi au încercat să iasă din convenţia spaţiului literar, a timpului narativ, a personajelor de cuvinte. Puţini însă au rupt şi pactul sensului. Cine vrea să citească o carte care se lichidează singură, o dată cu autorul ei, ignorîndu-te pe tine, cititor de bună-credinţă? Nora Iuga scrie - după douăsprezece volume de poezie, două de proză şi
