- planul A, planul B, 2007 sau mai încolo - Lui Mircea Geoană îi place să vorbească despre prezenţa unui proiect naţional ca forţă motivatoare a populaţiei care să îmblînzească efectele dure ale reformelor şi ale tranziţiei, oricare ar fi aceasta. Pentru România postdecembristă, acest proiect naţional ar fi integrarea în Uniunea Europeană şi NATO, în acelaşi fel în care democraţia ar fi proiectul Irakului postsaddamist, lăsa de înţeles dl Geoană la New York, în toamna trecută. Habar nu avea atunci fercheşul ministru din Aleea Modrogan că paralela cu Irakul se potriveşte poate chiar prea bine. În acelaşi fel în care planurile administraţiei Bush pentru Irakul de după Saddam sînt incoerente sau lipsesc cu desăvîrşire, tot aşa şi România duce lipsa unei strategii coerente de aderare la UE pînă în 2007, precum şi a unui plan de atac în caz că, cine ştie, poate nu intrăm în clubul de la Bruxelles. Acest lucru era destul de evident înaintea amendamentului Nicholson-Oostlander, dar a devenit irefutabil în timpul scurs de la respectivul eveniment. Imaginaţi-vi-l pe Patriarhul Teoctist trezindu-se la 3 dimineaţa, cuprins de sudori reci, panicat, întrebîndu-se: "Dar dacă Dumnezeu nu există?!!". La fel de greu este să ni-l imaginăm pe Adrian Năstase, Înalt Preafericitul prim-ministru, tremurînd în toiul nopţii după coşmarul că a venit 1 ianuarie 2007 şi România nu a intrat în Uniunea Europeană. În ciuda duşurilor reci ce i-au fost administrate dinspre Bruxelles în ultimele două săptămîni, premierul este pur şi simplu prea arogant pentru a-şi putea imagina eşecul planului care - crede el - îi poate asigura locul în istorie. Aşa cum e sigur că soarele răsare şi că după zi urmează noaptea, tot aşa România va intra în UE în 2007. Cel puţin aşa ne lasă să înţelegem atît premierul, cît şi smeriţii săi slujitori întru integrare, de la Mircea Geoană în jos - deşi şeful diplomaţi