- de ce n-am inima să mă duc să văd Passion of Christ al lui Mel Gibson - În primul rînd, ştiu sfîrşitul. Filmul ăsta nu e cu happy end. Tipul moare la sfîrşit şi, din cîte am înţeles, e bătut rău înainte. Toată procedura asta neplăcută e filmată cu încetinitorul, cu efecte speciale care îţi arată carnea sărind din trupul biciuit - spectaculos dacă n-ar fi vorba de ţesutul omului. Mai mult, în primele 15 minute îi scot un ochi sau i-l înţeapă, n-am înţeles prea bine, iar rănitul nu numai că nu primeşte primul ajutor, dar e forţat să ducă doi buşteni foarte grei, îmbinaţi la 90 de grade, pînă la locul execuţiei, pe un drum în pantă. Ajuns acolo, are parte de un tratament care l-ar fi făcut candidat sigur pentru Ştirile de la ora 5 ale epocii: e atîrnat de buştenii aceia şi lăsat să moară prin hemoragie şi sufocare. Autorul filmului explică acum că a pus atîta sînge şi violenţă pe ecran de dragul artei cinematografice şi credinţei într-o religie a iubirii de oameni. Bu...it!, cum ar spune americanul. Sîngele e acolo din acelaşi motiv pentru care poate fi găsit în filme cu terminatori şi mad-maxi*: pentru că fascinează oamenii. Pentru că îi sperie într-un mod adictiv: "ei da, pe el l-au găurit, dar eu stau aici în fotoliu, la adăpost, şi mă uit!" Mecanismul e similar cu cel al ştirilor violente, care fac mai mult rating decît orice emisiune despre iubirea dezinteresată. Faptul că pînă la urmă Hollywood-ul l-a aruncat pe Iisus în găleata cu ketchup nu-l face pe autor mai sfînt, după cum nici pelicula nu miroase a tămîie. De fapt, ce a devenit de neacceptat e valorizarea suferinţei. Ştiu că ea sta la baza credinţei creştine, însă asta nu mai poate fi suficient dincolo de Evul Mediu. Cînd mai toată lumea o duce prost, fără speranţă, sigur că e utilă o credinţă care îţi spune să înduri şi-ţi promite ca premiu o super-promoţie-viaţă de apoi. Însă cînd s-a descoperit m