Citesc în presă că Walter Kasper - cardinal, teolog de anvergură şi preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor - a fost degeaba la Moscova. Sfîntul Părinte l-a trimis acolo într-o misiune de tatonare: încă o dovadă a dorinţei sale de a cerceta Rusia, pentru a normaliza relaţiile dintre Biserica Romană şi cea mai importantă Biserică Ortodoxă. Numai că, pentru a obţine un acord, e nevoie - fireşte - de bunăvoinţa ambelor părţi. Din păcate, cu Ortodoxia rusă nu se negociază. Ea zace în stepele acestei ţări cu 11 fuse orare ca un mamut acaparat de gheţuri. După dizolvarea URSS, Patriarhia de la Moscova - condusă de Alexei al II-lea (un aristocrat estonian de sorginte germană) - a bătut toate recordurile obstinaţiei anti-ecumenice. Nu vrea să audă de protestanţi, nu discută nici cu Vaticanul, acuzat de prozelitism. Filmul multiplelor sale refuzuri e de-a dreptul halucinant. În fapt, strategia ortodocşilor ruşi se bazează pe dublul discurs cu care ne obişnuise comunismul: Kiril de Smolensk, mitropolitul însărcinat cu relaţiile externe ale Patriarhiei, se plimbă semeţ pe la congrese occidentale, unde îşi pune gazdele la punct şi generează perplexităţi de neuitat... Mai promite cîte ceva, pe un fond încruntat de "posibilă" evoluţie... Pe plan intern, relaţiile interconfesionale sînt în schimb abordate ca în Evul Mediu: orice heterodox e drac. Vrea să ne invadeze, să ne uzurpe identitatea, să debiliteze coloana vertebrală a Sfintei Rusii etc. E greu să măsori coeficientul de spirit cristic dintr-o asemenea ecuaţie fudamentalistă. Şi mă întreb cum de reuşesc ruşii - ale căror elite s-au europenizat de peste două secole - să accepte anacronismul unui război religios artificial. Cu siguranţă că Sinodul rus a urmărit călătoriile lui Ioan Paul al II-lea prin capitalele creştinismului oriental. A văzut că, după istorica breşă făcută în România (1999), S