Nu e nevoie decît de un exerciţiu de imaginaţie pentru a vedea aievea prima zi a lui ianuarie 2007. Pentru mulţi români va fi o zi ca oricare alta. Peste amorţeala dulce de început de an vor cădea, ca nişte picături într-o baltă obosită, explicaţiile mai-marilor zilei. "Stimaţi concetăţeni, această zi ar fi trebuit să fie o zi istorică, să consemneze intrarea României în marea familie europeană... bla, bla, bla." Dar iată că nu e! Şirul vorbelor va curge încîlcit, ca o apă mîloasă, peste o Românie obosită de atîtea discursuri promiţătoare. Amintirea a ceea ce ar fi trebuit să fie va umple pentru un timp ecranele televizoarelor. Se va da vina pe stomacul mic al UE, prea încărcat după extinderea din 2004. Se va da vina pe greaua moştenire - veşnica pomenire! -, pe corupţii fără nume, se va da vina pe tot şi toate, pe mica productivitate, pe multinaţionalele care n-au investit şi, în mod conspirativ, ne-au ocolit. Începutul lui ianuarie 2007 nu va fi la fel pentru toată lumea. "Alo, domnu' Mischie, ce faci, dom'le? Hai să trăiţi şi la mulţi ani! Să fim sănătoşi şi baroni pe viaţă!" Un rîs lătăreţ va răsuna la celălalt capăt al firului. Vesel, domnu' Mischie îşi va freca mîinile bucuros că integrarea s-a prelungit. Mai e loc de un şmen "banal", aşa, ca o ciupitură de ţînţar, de-un "ajutor de stat", de-un mic contract, căci, nu-i aşa, încă nu ne-am integrat! Imaginile de mai sus încearcă să rupă selecţiuni dintr-un program virtual: România neintegrată. Gîndul la zilele acelea, în care mai-marii Europei ne vor mîngîia pe creştet ca pe un copil trist şi handicapat, îmi trezeşte un sentiment foarte apropiat de cel încercat uneori în anii de liceu, la orele de limba română. Profesorul, un excelent pedagog, avea o replică pe cît de simplă, pe atît de dureroasă, rostită invariabil cînd cineva spunea o tîmpenie. Pe un ton foarte apropiat de cel folosit de oameni în dialog