Săptămîna trecută, una dintre emisiunile lui Marius Tucă s-a referit la amplasamentul catedralei "Mîntuirii Neamului" în parcul Carol I. Despre proiectul în sine s-a vorbit destul de mult, i s-au adus o sumedenie de argumente şi obiecţii: de ordin teologic şi istoric, legate de imaginea de sine a ortodoxiei şi a românilor, de necesităţile liturgice şi urbanistice ale oraşului, de judecarea proiectului din punct de vedere arhitectonic. Faptul că el a fost şi este atît de discutat, că la emisiunea aceasta, ca şi în altele, interveneau telespectatorii mi se pare un exerciţiu public foarte util. Dar tonul cu care reprezentantul Bisericii Ortodoxe, preot cu înalte responsabilităţi universitare, răspundea obiecţiilor mi-a zgîrcit urechile. Argumentarea aducea a rechizitoriu. "Opozanţii" erau rapid descalificaţi: nu erau parteneri valabili de dialog fiindcă nu erau ortodocşi, sau nu erau practicanţi, sau nu aveau o bună educaţie religioasă din familie, sau nu erau destul de "serioşi". În ultima intervenţie, cu o voce tremurîndă, o doamnă a început prin a spune că e ortodoxă, că îi place să meargă la biserică şi că nu e o "pierde vară", asta ca să încerce, necontestată, să spună: "dar,...". Nu a scăpat însă: i s-a spus că nu are destul suflet. Mă întreb cît de numeros va fi neamul astfel condus pe calea mîntuirii colective. Ce se întîmplă cu reticenţii faţă de proiect, care nu au destul suflet sau destulă educaţie? Oricum, după ce cu atîta pricepere părintele a îndepărtat orice împotrivire, el a declarat că ridicarea catedralei se va face în bună şi deplină înţelegere, iar domnului Băsescu i-a amintit că îl mai aşteaptă un mandat în care pot face lucruri folositoare împreună (lui nu i s-a pomenit nimic despre suflet). Aşadar, desfiinţare brutală a oricărei poziţii oricît de vag contrare sau numai diferite, de unde decurge, matematic, blocul unanimităţii: cei care nu s