Femeia care n-a avut timp sa se gindeasca la fericire
In urma cu 47 de ani, cind ursitoarele au venit la capatiiul patului in care nici nu deschisese bine ochii Maria, ori erau obosite, ori saracite. Acum, ea crede ca erau si obosite, si saracite, din moment ce i-au rinduit sa aiba parte toata viata doar de munca si niciodata de huzur. De cind a putut sa stea bine pe picioare, i s-au dat primele responsabilitati. Sa hraneasca animalele, sa nu lase batatura singura cind plecau parintii la munca si, mai ales, sa n-o uite Dumnezeu la joaca. Atunci cind a implinit 15 ani, muncea deja la ICIL, la spalat de bidoane si la tot ce se credea ca e considerata practica pentru viitoarea meserie in care o pregatea scoala profesionala. Dupa ce a implinit 19 ani, Ion a lu' Tudorache, din Palilula, a pus ochii pe ea si nu s-a lasat pina n-a luat-o de nevasta. La 26 de ani avea deja trei fete, pe care nu mai apuca nici sa le vada de cite treburi avea. Isi gasise de lucru la Craiova, in pepiniera din lunca, la datul cu sapa, si facea in fiecare zi 14 km ca sa se duca la ceea ce credea ea ca e serviciu. Pe masura ce au trecut anii, i s-a mai indulcit viata, i-au crescut fetele, si-a schimbat serviciul, s-a mutat la bloc si a ajuns macaragita la statia de incinerat gunoaie a Craiovei.
La 47 de ani, Mariei Tudorache nu i-au ramas prea multe amintiri din vremea cind era la casa din Predesti a parintilor sai. Isi aduce aminte doar de munca, de ce treburi avea de facut fiecare, de grija mamei, pe care si-o aminteste doar muncind, si cam atit. De la Predesti a plecat la Craiova, la o scoala profesionala, de unde trebuia sa se intoarca muncitor calificat, ca mai multa carte i-ar fi pus rau de tot in incurcatura pe parinti. Pe vremea aceea, profesionala era scoala copiilor saraci. Dupa ce a terminat cu scoala, l-a intilnit pe Ion Tudorache, om cu armata facuta, cu serv
