Margaret ATWOOD
Oryx and Crake
McClelland and Stewart,
Toronto, 2003,
374 p.
Exista la ora actuala, probabil, patru romane distopice care formeaza canonul genului: Brave New World, 1984, Fahrenheit 451 si Portocala mecanica. Toate sint scrise de britanici, mai putin Fahrenheit 451, toate sint scrise de barbati. Cu alte cuvinte, traditia romanului distopic, a fictiunii speculative, ca derivat al science fiction-ului, e una eminamente masculina si anglo-saxona, barbatii, in postura de creatori ai politicii realului, fiind responsabili si pentru configurarea ei fictionala. Margaret Atwood vine sa destabilizeze acest status-quo, initial prin The Handmaid’s Tale (1987), iar acum prin Oryx and Crake*.
Pina la un punct, cele doua distopii atwoodiene ramin tributare romanelor de mai sus, desi este greu de spus daca asemanarile sint intentionate, in cheie postmoderna de recunoastere si, in acelasi timp, de contestare a trecutului (literar, in cazul nostru), sau pur si simplu inevitabile, rezultatul unei coincidente, atita timp cit exista (trebuie s-o recunoastem) o anumita limita de „permutari“ imaginative in ceea ce priveste plasmuirea lumilor viitoare.
Spre exemplu, din Brave New World, Atwood se inspira (sau nu) in ceea ce priveste aspectul dezvoltarii fara precedent a geneticii (desi prezentul real este mai mult decit suficient pentru a-ti face cit de cit o imagine a ce are sa vina). Din 1984 si Portocala mecanica, autoarea preia diversele forme de violenta si terorism prezente in societate (acelasi comentariu, vezi 11 Septembrie, de exemplu). Din Fahrenheit 451, avem inapetitul publicului larg pentru cartea tiparita, provocat de mult mai atractivele forme de divertisment, ca televiziunea si Internetul (Oryx and Crake) – simptom, de altfel, in plina amploare chiar la momentul scrierii acestui eseu – sau c
