Si atunci de ce n-ar fi fericit si multumit de sine Ion Iliescu? Din 1990, Romania a fost mai tot timpul un scolar lenes si chiulangiu la scoala democratiei, a economiei de piata, a reformei. Mineriadele, vesnica nerestructurare a serviciilor secrete, incetineala reformelor economice, administratia publica greoaie si incompetenta, coruptia, justitia influentabila politic, dominatia tot mai masiva a "partidului-stat" PSD - toate aceste evenimente si fenomene mai vechi sau mai noi de care presedintele (cu exceptia perioadei 1996-2000) nu a fost strain deloc vor cantari mai putin in istorie decat faptul ca, sub "domnia" lui, Romania a intrat in NATO si (probabil) a incheiat negocierile pentru a accede in UE. Cum se explica acest lucru? De ce scolarul lenes a fost pana la urma trecut clasa (chiar daca a mai trebuit sa dea unele corigente) alaturi de elevi cu mult mai diligenti? De ce duplicitatea, incompetenta, lipsa de apetit pentru o innoire reala au fost pana la urma "mistuite" de americani, de europeni, de FMI, etc.? Si cum se explica succesul incontestabil al lui Ion Iliescu, care continua sa ramana cel mai popular om politic roman, in ciuda tuturor erorilor, gafelor si a defectelor sale?
La sfarsitul primului razboi mondial, cand Romania, in mod cu totul inesperat, dobandea dintr-o lovitura si Transilvania, si Basarabia, si Bucovina, batranul politician conservator si filogerman Petre Carp ar fi spus: "romanii au prea mult noroc pentru a mai avea nevoie si de oameni politici!".
Intr-adevar, pe atunci romanii au avut mult noroc; iar din 1990, au avut din nou. (De data aceasta si spre deosebire de 1918, nu numai ei, ci si celelalte tari din "noua Europa".) Noua ordine mondiala de dupa Razboiul Rece si suprematia SUA, dar si alte evenimente, precum crizele din Orientul Mijlociu si terorismul international de inspiratie islamica, au impus, mai lent sa
