- Diverse - nr. 47 / 9 Martie, 2004 Cred ca este in primul rand un act de curaj ca un maestru ajuns in deplinatatea fortei creatoare sa se intoarca la genul din tinerete, cel care l-a consacrat, intr-un moment in care miturile care au nascut teatrul par depasite. Putini (chiar studenti la teatru) mai citesc Alcesta lui Euripide, iar cei care o fac nu o gasesc atractiva ca lectura. Mie mi s-a parut cu adevarat interesanta abia (nu la premiera) dupa cateva reprezentatii, cand s-a inchegat si rodat, dupa ce Creatorul spectacolului a reputat succesele altor montari. In schimb, chiar daca s-a auzit mai putin in legatura cu productia lui Mihai Maniutiu de la TNC decat de cea care l-a dus la apogeu, Electra, si aceasta reprezinta tot un mit fundamental. Femeile teatrului antic nu pot fi jucate usor. Regizorul nu a mizat insa pe talentul protagonistelor, nici pe numele sonor al acestora. A luat doua actrite aproape necunoscute, facand in asa fel incat intreaga inchegare sa-i arate lui semnatura, in acelasi timp mari actori sa fie implementati ca prim ajutor, in cazul in care interpretele principale nu se pot sprijini ele insele. Nu s-a scris nicaieri ca Electra este jucata de o mare actrita, ci despre faptul ca regizorul a reusit sa scoata din personaj unul egal cu oricare altul, chiar reliefat de somitati ca Oana Pellea. De asemenea, nu Ramona Dumitrean (Alcesta) a fost remarcata, cat o alta absolventa a lui Marius Bodochi, Elena Popa (nu am vazut spectacolul de la Sf. Gheorghe dar ii confirm talentul pentru ca am fost colege de clasa). Alcesta contine modernitate, dar poate nu aceeasi sinceritate si simplitate, maturitate ca Electra, jucata de Mariana Presecan, o mama si sotie care stie ce inseamna glasul sangelui de pe propria piele. Totusi Electra ei este una care ucide cu resemnare, nu cu razbunare, cu o impacare ce da impresie de…cedare (fara sa ma straduiesc sa rimez